Fantomele uitării

Am uitat. Am uitat şi glasul cald cu rotunjimi liniştitoare, deşi, de multe ori, mi-e dor de el. Am uitat şi de mine, deşi, de multe ori, mi-e dor de mine. Am adormit-o şi pe Ea şi am încuiat-o în camera întunecată. Am pierdut cheia. Probabil că şi Tu ai uitat de Ea.

Ai încuiat-o în camera întunecată şi te-ai făcut c-ai uitat unde ai pus cheia. Ai uitat când o lăsai pe Ea să desfacă sticla de bere într-o dimineaţă crudă, înainte de răsărit, să ia singură în piept o bordură înaltă din port, să scoată cuiele dintr-o canapea veche la miezul nopţii, sau să desfunde chiuveta de la baie, pentru că ştiai, ca şi Ea, că "şi Ea poate". Pentru că ai avut răbdare să-i asculţi şi să-i desluşeşti vibraţiile, pentru că ai ştiut să citeşti dincolo de ochii Ei, pentru că ai ştiut mereu ce vrea să spună înainte să spună, pentru că ai ştiut că este Ea şi pentru că ai adorat-o aşa cum era Ea: îndărătnică, îngâmfată şi răsfăţată.

Ai răsfăţat-o şi Tu. Ai învăţat-o cu surprize, flori, căpşuni şi portocale. Adormită în camera întunecată, a uitat să viseze fără grija ta, fără vorba împăciuitoare, încrederea şi sprijinul necondiţionate. Ai ştiut de ce îi este frică, ai ştiut ce iubeşte, ai ştiut ce visa. Pentru că Ea n-a vrut niciodată să ştie.


***

Am uitat să fiu eu. Mi-e frică să nu greşesc, să nu nemulţumesc, să nu fiu dojenită. Mi-e frică să fiu eu.
Am uitat neuitarea caldă, am uitat vanilia şi scorţişoara, am uitat panseluţele, am uitat curajul, am uitat visarea, am uitat neştirea, am uitat nişte oameni, am uitat zâmbetul, am uitat să merg desculţ, am uitat...