oanaisme

Revoluţionarii fără revoluţie sau cum au spoliat revoluţionarii Ziua lui Eminescu

2012-01-15T14:31:00.000+02:00

Regia trista din ultimele zile îmi readuce în memorie pasaje citite sau povestite din Revoluţia din 1989.
Eram un boţ de om pe vremea aceea şi nu-mi amintesc decât nişte frânturi dezlânate. N-am trăit perioada comunismului, nu am simţit ce au suferit milioane de români şi de aceea n-am dreptul să judec. Dar am citit despre asta, am cunoscut oameni care au fost la Baricade, oameni care fost la Jilava, care au luat bastoane la metrou la Universitate. Oameni care s-au crezut Prometei după 22 în alte oraşe din România. Părinţi care au rămas cu inima şchioapă după ce le-au murit copiii. Copii care au rămas orfani. Acum 20 de ani părinţii noştri au luptat pentru libertate.

Ce se întâmplă acum, de au îngălbenit ecranele televiziunilor, nu mi se pare decât o regie proastă, absurdă, o copie prea falsă a momentului 89. Prea falsă pentru că de data asta îi lipseşe idealul. Personaje fără cauză, fără noimă, fără rost au ieşit în faţă să reclame Legea Sănătăţii, pe care nici măcar n-au citit-o, au ieşit să apere SMURD-ul, despre care nu ştiu mare lucru decât că sunt "ăia care vin la accidente", sărăcia şi pensiile mici. Probabil că sunt aceiaşi oameni care în iunie 2010 au făcut dansul pinguinului în faţa Guvernului, care au venit cu măscări şi poezii penibile. Probabil sunt aceiaşi care au umplut terasele de pe Titulescu în iunie 2010.

Mi-e ruşine de românii care au ieşit în stradă fluturând steagul găurit. Mi-e silă de caţele care dezbat aprins subiectul la televizor invocând atitudinile miliţieneşti ale jandarmilor. Mi-e silă de politicienii Opoziţiei care explică cu lux de amănunte motivele pentru care au ieşit oamenii în stradă: sărăcia şi lipsa locurilor de muncă. Un tânăr ferchezuit, niţel mai bronzat (fără niciun gând de discriminare sau rasism) cu freza gelata şi cu clonţu' mare, invitat într-un studio de televiziune să explice el cum a fost bătut de jandarmi, susţinea sus şi tare că el vrea un loc de muncă. Mă întreb de ce nu a găsit până acum un loc de muncă, părea un tânăr voinic, vrednic şi bun de orice treaba.

Imaginile năucitoare din seara de 14 (fix la 22 de ani după Mineriadele din ianuarie) arătau câţiva băieţi entuziasmaţi, suporteri ai echipelor de fotbal, da, aceia care rup tramvaiele după meciuri, aceia care distrug stadioanele, dau fumigene şi sparg capetele oamenilor cu sticle de bere. Şi da, aceia care peste 20 de ani vor spune celor care se nasc acum că ei sunt revoluţionari, care vor ieşi în stradă şi peste 20 de ani să-şi ceară indemnizaţia de revoluţionar.

O doamnă care bocea de sărea cămaşa de pe ea, totodată şi cerceii masivi de aur din urechi, spunea că are 32 de ani de muncă (asta la cel mult cei 45 pe care îi arăta) şi doar 300 de lei pensie. Nu e vina ei. Alături, un domn cu pălărie şi cu mustăţile mari întinse pe obraji susţinea că este revoluţionar din 89 şi că acum este hotărât să-l dea jos pe Băsescu, în timp ce izbea cu bastonul de caldarâmul din faţa Teatrului Naţioanal. Nu e vina lui.

În tot acest timp, când oamenii cred că fac o a doua revoluţie în Piaţa Universităţii, politicienii îşi freacă mâinile gândind bălos la ciolanul Puterii care prinde contur, iar preşedintele transmite un mesaj de Ziua Culturii Naţionale, ziua poetului naţional, Mihai Eminescu: "Trebuie să investim în educaţie".

Din noianul de proteste şi de breichiniuzuri revoluţionare, a mai scăpat o ştire: H&M a anunţat că va deschide anul acesta încă 11 magazine în România. Ironic, nu?

Luminarile de Hanuka s-au stins la Dorohoi

2011-12-27T11:52:00.000+02:00

Documentele istorice mentioneaza existentaevreilor in Dorohoi inca de la 1475. Comertul si mestesugurile in tirg erauintretinute de atelierele si pravaliile evreisti. Mai tirziu, consecintelePacii de la Adrianopol i-au incurajat pe evrei sa se aseze in aceasta zona. Pe deo parte, stabilindu-se aici, ei scapau de persecutiile din Rusia, Polonia sauSlovacia, iar pe de alta parte, fanariotii moldoveni aveau nevoie de contribuabilila visteria statului. Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, dintre cei 14mii de locuitori ai Dorohoiului 10 mii erau evrei. Atunci orasul colcaia deviata, strazile erau sufocate cu magazinase si sinagogi. Acum toata civilizatialor se prabuseste inghitita de trecerea timpului si timpurilor.

Aripifrinte

Toamna a cazut ca o pacoste, cu toatedaravelile si naravurile ei in pustiul tirg al Dorohoiului. Pasesc apasat pecaldarimul plin de gropi si noroi, iar vinticelul iute imi patrunde ca un viermein madulare. Centrul orasului, de unde rasareau odata pravaliile si locuinteleevreiesti, sta sa se darime. Caramizile dezgolite de tencuiala rinjesc dintregramezile de gunoi, si inca mai povestesc pe o limba numai de ele stiuta desprevremurile cind negustorii evrei iti zimbeau de dupa tejghea vinzind acadele dezahar ars copiilor. Si poate despre vremurile cind treceau cotiugile cetransportau cofele cu apa vinduta pe un banut, pe cind nu exista canalizare inoras. Dintre ruine invie o civilizatie care mai respira acum doar din treizecisi noua de piepturi. Suflarea lor inca se simte greoaie si plina de nostalgiatrecutului pe ulitele tirgului.

Daca asculti atent, inca se mai aud in orasultimele vibratii ale rugaciunii de pomenire a mortilor, rostita cu ocaziacomemorarii a 66 de ani de la Holocaust.

Glasul grav al oficiantului de cult stirnestecite o lacrima in ochii celor prezenti in cimitir. Fiecare a avut rude care ausuferit de pe urma persecutiilor. Stau toti cu capetele plecate ascultind ecoulrugaciunii rostite in ebraica: „Adu-ti aminte, Doamne, de sufletul mamei melecare s-a dusin odihna ei,in meritul ce o fac spre vecinica-i pomenire...”

Doar pietrele tombale au ramas nemiscate, unalinga alta, solemne si tacute. Unele de marmura neagra, altele de piatra simplainnegrita de ploi si acoperita de paturi verzi-galbui de muschi, toate ascund,invelite in giulgiu, osemintele negustorilor, breslasilor si intelectualilorevrei si chiar ale victimelor Holocaustului. Aproape patru mii de mormintedeseneaza o lume inghitita de o istorie de 120 de ani ce se incapatineaza saexiste.

Zvicnirileunui destin

Comunitatea evreiasca din Dorohoi numara insecolul trecut mai bine de zece mii de persoane. Acum au mai ramas doartreizeci si noua, peste care au trecut deja decenii. Restul au plecat fie inTara Sfinta, fie in lumea de dincolo. Fostii breslasi evrei si-au inchis acumatelierele si au lasat loc dughenelor si consignatiilor ieftine aparute dupaRevolutie ca ciupercile dupa ploaie.

Isidor Iancu invioreaza si acum putina viataevreiasca din tirg. In fiecare zi, in afara de simbata, este la sediulcomunitatii, inconjurat de citiva aghiotanti, preocupat de problemele evreilor,dar si de cele ale crestinilor. Tot el oficiaza si slujbele religioase, de douaori pe saptamina, vinerea si simbata. Nu este rabin, dar „pentru ca au ramastot mai putini evrei, eu fiind presedintele comunitatii, sint si oficiant decult. Sint chemat si in tara, de exemplu saptamina trecuta am fost in Ardeal.”,spune domnul Isidor cu o urma de regret in glas, cautindu-si prin geanta oveche rugaciune evreiasca. Are saptezeci de ani si locuieste impreuna cu sotialui, Mariuta, si motanul Bobita „aproape de-o virsta cu dumneata, domnisoara”,spune Isidor in timp ce se uita cu coada ochiului la gramada de blana alba cetoarce linga el, apoi striga spre sotia sa ce disparuse in bucatarie: „Mariuta,vino sa-l vezi pe Bobita al nostru in poza! Ne-a pozat domnisoara!”

Nu are copii, dar de aproape cincisprezece anipisica le umple golul din viata si din casa. Nu a avut la cine sa plece inIsrael si nici n-ar fi vrut. Toata viata a predat limba romana si din ianuarie 2006este presedintele comunitatii evreiesti din Dorohoi. In tinerete a fostinstructor de dansuri populare la scoala din Braiesti. „Si acum ma intilnesc cuoameni de acolo si imi spun ca nu se mai face nimic. Ce sa fac? Eu cind amfacut asta, am facut-o din pasiune, acum daca nu este o motivatiefinanciara...”

Persecutiile Holocaustului nu l-au ocolit.„Aveam patru ani cind am fost deportat la Bug, impreuna cu mama mea. Hrana debaza erau cojile de cartofi, locuiam cite patruzeci-patruzeci si cinci depersoane in grajduri dezafectate, magazii ale scolilor, fara un dram de fociarna, fara nici un fel de asternut... noi am supravietuit. Tata a fostconcentrat pe un santier de munca, dar a fos impuscat dupa trei saptamini indrum spre Botosani.”

Isipierde degetele in servetelul asezat meticulos de doamna Mariuta pe farfuriutade la cafea si revine asupra dramelor celorlalti. „Aproape 99% din evreii dinoras au fost dusi la Bug. Restul au fost obligati sa poarte steaua galbena.Atunci s-au pierdut peste trei mii, iar din cei care s-au intors, citeva suteau plecat in Israel.”

Dincolode oglinda

„Jidanii”, cum le spunea majoritateapopulatiei, erau oameni respectati in oras, aveau un statut privilegiat sifaceau parte din lumea buna. Cine avea prieteni evrei era considerat om devaza.

Georgel Burlacu a condus o echipa de 18 evreiintr-un atelier de croitorie: „erau niste oameni deosebiti, foarte bunimeseriasi. Au fost oameni de prestigiu in orasul asta, au ridicat prestigiulorasului, ei ca oameni”. Participa la slujbele religioase evreiesti, si treceadrept unul de-al lor. Sotia domnului Burlacu, Anisoara, isi aminteste de evreica de cei mai buni prieteni pe care i-a avut: „Eu m-am casatorit de foartetinara si am invatat sa gatesc si multe alte treburi de gospodarie de lafemeile evreuce. Cind a plecat fiul meu in armata, era un brutar, chiar Pitaruii spunea, care i-a pregatit fiului meu tot felul de colacei si nisteprajiturele de-ale lor care se numeau Kihola.”

In timp ce vorbeste despre culoarea pe care odadeau evreii orasului, doamna Anisoara simte emotia unui trecut care nu maipoate fi recuperat. Arata locurile unde ei isi aveau pravaliile, cizmariile,croitoriile, de parca si acum ar mai fi fost acolo numai ca nu se pot vedea dincauza prafului asternut odata cu plecarea lor: „Erau cei mai buni cizmari,croitori si vindeau cea mai buna inghetata, calupuri intregi de inghetata, cutoate aromele.”

Copilariaunui netrebnic

Dintre cele 29 de sinagogi cite existau inDorohoi inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, acum au mai ramas doardoua. Dintre acestea una este ferecata, napadita de buruieni si uitata, undevain Piata Wasserman, iar cealalta inca gazduieste in fiecare vineri seara sisimbata rugaciunile celor 39 de evrei. Se aduna toti sa inalte cintece catreAdonai.

„Simbata nu avem voie nici macar sa raspundemla telefon. Dar e absurd. Daca lui Bobita al meu ii este foame, eu ce fac, nuii dau motanului de mincare? Nici in cimitir nu avem voie sa intram, pentru casi mortii trebuie sa se odihneasca.” povesteste Isodor Iancu despre Sabbat,ridicind usor vocea. In seara asta va oficia o slujba speciala.

Vor avea oaspeti importanti la sinagoga,tocmai din Austria. Dar nu e prima data. Citeva companii producatoare de filmede la Hollywood au vizitat comunitatea evreiasca de la Dorohoi in primavaraasta. „Au filmat doua zile. Voiau doar sa vada arhitectura locuintelor dincentrul orasului, ii interesa cum aratau dughenele, inghesuite una linga alta,cu locuintele deasupra. Le-am recomandat sa filmeze chiar si casa unde s-anascut scriitoul Ion Calugaru.”

Locuinta din care s-a ivit in paginileliteraturii romanesti avangardistul Strul Leiba Croitoru (Ion Calugaru) existasi acum, insalubra si neingrijita, ironic asezata pe strada Progresului. Nueste considerata casa memoriala.

***

Cele sase constructii din centrul tirgului,foste perle ale arhitecturii evreiesti, isi ridica triste coltii printre masini si trecatori nepasatori. Nimicnu mai aminteste de forfota care in urma cu aproape un secol anima tirgul,balcoanele impodobite cu flori si perdele de catifea de dupa care se auzea citeun „Imediat cobor!”, grabit si amabil, cind vreun client intirziat avea nevoiede un calup de sapun sau de un cot de pinza adusa din strainataturi. Cei maibatrini stiu ca odata acolo se inghesuiau pravaliile si atelierele evreilor,dar cei tineri nu au decit imaginea tiganilor care, pina nu demult traiauprintre darimaturi. Anul acesta inca vor arde luminarile de Hanuka in pragurisi la ferestre, dar pe strazi nu se mai simte mirosul imbietor de sufganiot susau latkes, ce altadata inmuia gerul aprig de decembrie...

Titirezul istoriei inca se mai invirte cintind„nes gadol saia sam” (O minune s-a petrecut acolo)...

Centrul evreiesc va deveni Centrul Cultural„George Enescu”

Situatia celor sase case din centrul orasului,a ramas inca incerta. La inceputul anului 2006 au fost mutati romii care seadapostisera acolo dupa Revolutie, iar acum ruinele pustii au ramas doarultimele pulsatii ale unui trecut. Probabil ca dincolo de imaginea dezolantacare se vede, viata evreiasca inca se desfasoara in ordinea ei normala. Incurind, insa vor fi darimate, vor disparea cu totul.

Primaria municipiului a obtinut aprobarepentru a le demola. O comisie de expertiza de la Facultatea de Constructii dinIasi a constatat ca aceste cladiri nu mai pot fi restaurate. Visul comunitatiievreiesti de a le transforma intr-un muzeu nu mai poate fi realizat. „Noi vremsa pastram vechiul Dorohoi, dar nu cred ca merita. Nu cred ca este atit deimportant. De indata ce se vor obtine fonduri, cele sase imobile vor fidemolate, iar in locul lor va fi construit Centrul Cultural George Enescu”, adeclarat Gabriela Balan, refrent urbanistic de la Primaria MunicipiuluiDorohoi. Doar trei imobile au fost expropriate, adica urmasii proprietarilorcare sint in Israel vor primi despagubiri in urma evaluarilor, iar cele nerevendicateau trecut in proprietatea Primariei.

OanaBalan

Octombrie2006, Opinia Studenteasca
*Text nominalizat la Premiile Clubului Roman de Presa, Sectiunea Reportaj-Ancheta, 2007

Munca-i iubeşte pe proşti

2011-11-18T17:23:00.002+02:00

El şi ea. La colţ de stradă în Dămăroaia. El, cu faţa brăzdată de griji, muncă şi nevoi. Ea, cu un copil încotoşmănat de mână.
El: "Nu găsesc de muncă. Tu-i mama ei de muncă!"
Ea: "Nu ştii că munca-i iubeşte pe proşti?"

Fantomele uitării

2011-10-10T16:10:00.010+03:00

Am uitat. Am uitat şi glasul cald cu rotunjimi liniştitoare, deşi, de multe ori, mi-e dor de el. Am uitat şi de mine, deşi, de multe ori, mi-e dor de mine. Am adormit-o şi pe Ea şi am încuiat-o în camera întunecată. Am pierdut cheia. Probabil că şi Tu ai uitat de Ea.

Ai încuiat-o în camera întunecată şi te-ai făcut c-ai uitat unde ai pus cheia. Ai uitat când o lăsai pe Ea să desfacă sticla de bere într-o dimineaţă crudă, înainte de răsărit, să ia singură în piept o bordură înaltă din port, să scoată cuiele dintr-o canapea veche la miezul nopţii, sau să desfunde chiuveta de la baie, pentru că ştiai, ca şi Ea, că "şi Ea poate". Pentru că ai avut răbdare să-i asculţi şi să-i desluşeşti vibraţiile, pentru că ai ştiut să citeşti dincolo de ochii Ei, pentru că ai ştiut mereu ce vrea să spună înainte să spună, pentru că ai ştiut că este Ea şi pentru că ai adorat-o aşa cum era Ea: îndărătnică, îngâmfată şi răsfăţată.

Ai răsfăţat-o şi Tu. Ai învăţat-o cu surprize, flori, căpşuni şi portocale. Adormită în camera întunecată, a uitat să viseze fără grija ta, fără vorba împăciuitoare, încrederea şi sprijinul necondiţionate. Ai ştiut de ce îi este frică, ai ştiut ce iubeşte, ai ştiut ce visa. Pentru că Ea n-a vrut niciodată să ştie.

***

Am uitat să fiu eu. Mi-e frică să nu greşesc, să nu nemulţumesc, să nu fiu dojenită. Mi-e frică să fiu eu.
Am uitat neuitarea caldă, am uitat vanilia şi scorţişoara, am uitat panseluţele, am uitat curajul, am uitat visarea, am uitat neştirea, am uitat nişte oameni, am uitat zâmbetul, am uitat să merg desculţ, am uitat...

Pricolicii deltei. Jan

2011-07-21T22:15:00.011+03:00

Viaţa în deltă este aspră, în tonuri joase şi nuanţe calde. Toate firele de nisip de pe plajă şi de pe uliţele din Sfântu Gheorghe au o veşnicie să se scurgă prin clepsidra zeilor. Marea e nehotărâtă, iar canalele colcăie de mister, vegheate de cherhanale părăsite ce pentru o minte de scriitor ar fi locul ideal unde s-ar consuma o crimă sângeroasă sau poate o poveste tragică de amor.

Jan este omul deltei, aspru şi zeflemitor din fire, care degajă parcă o superioritate primară. Din ochii barcagiului Jan sar scântei. Nu ştie să rezolve ecuaţii şi integrale, poate nu ştie nici unde e Tanzania, dar ştie să vâslească, şi prin apă, şi prin viaţă. Jan este paradigma supravieţuitorului. Cu un chiştoc în colţul gurii şi cu braţele încordate pe vâsle, Jan rezolvă fără prea multă filozofie probleme grave ale ţării, ce le fierb creierii guvernanţilor.

E un fel de Moromete al deltei, care în loc să parlamenteze sfătos în Poiana lui Iocan, are barca lui cu vâsle, în care „încap doar fete frumoase”. Are vreo 35 de ani şi trupul noduros, modelat de muncă, şi un chip cu trăsături dure şi pătrăţoase. Şapca kitschoasă cu inimioare pe care scrie şchiop „Roxy”, lasă afară câţiva cârlionţi şateni, spălăciţi.

Jan se uită la cer încruntat şi scrutează adesea nemărginirea apelor, ca şi cum ar încerca să desluşească ceva pe întuneric. Faţa nerasă şi arsă de soare îi conturează ochii mici, mijiţi, albaştri ca marea după răsărit, şi nişte buze arse şi crăpate de atâtea ori încât parcă sunt redesenate stâlcit pe chipul lui sălbatic. A muncit patru ani în Germania, în construcţii, pentru că din pescuit nu mai poate trăi. „În ţara asta nu e rost de viaţă bună”, spune amar bărbatul.
A pescuit de când se ştie şi a cotrobăit prin adâncurile deltei, dar pentru a supravieţui a trebuit să lase năvoadele şi să-şi ia lumea în cap. S-a întors printre apele lui, dar gândul de ducă nu i-a ieşit din cap.

Lucrează vâslaş pentru turişti şi mai face şi pe ghidul turistic printre bălăriile de pe canal. Ştie toate buruienile şi îi distrează pe orăşenii sclifosiţi cu giumbuşlucuri de barcagiu şi secrete ale apelor. La mal, Jan e un ţăran simplu, cu ţigara între degete, pe valurile legănate ale canalului, Jan este parcă sufletul adâncului, spiritul cherhanalelor abandonate şi al insuliţelor solitare ce se îneacă în apus, seară de seară.

Noroc că potopul nu ştie a urca-n pod!

2011-06-14T22:50:00.002+03:00

Pe coana Anişoara, preacinstită şi cucernică muma de preot, a păzit-o Dumnezeu de usturimea furiei sale, revărsate anul trecut cam pe vremea asta peste calicul târg al Dorohoiului. I-a rămas în picioare căsuţa cârpită şi pitrocită de vremuri, ani şi stăpâni. Când bicisnica apă a Buhaiului şi-a umflat bojogii şi a măturat toate poalele târgului, făcând una cu pământul casele plămădite din lut, balegă şi paie ale păcătoşilor, coana Anişoara a scos bocind şi jelind lucruşoarele pe gard, le-a uscat, a mai pus un rând de tencuiala şi-a-nnoit spoaiala pereţilor casei de barne, ce, în ciuda vecinilor prăpădiţi în balele malului, a rămas ţeapănă, în picioare.

Bucuroasă şi cuvioasa nevoie mare că năpasta n-a împrăştiat-o şi pe ea cu tot cu acoperiş, coana Anişoara, care de când este mumă de preot nu se mai spurcă nici cu omu' ei, Gheorghiţă, a bătut mătănii la drumul mare şi-a mulţumit Cerului şi Bunului că i-a cruţat avutul ei chivernisit şi-ndopat în căsuţa veche şi pitica de bârne. "De bună seamă că Dumnezeu le vede pe toate! Vedeţi ce-nseamnă credinţa-n Dumnezeu?", propovăduia atunci coniţa, pătrunsă de evlavie, pe strada mânjită pân'la baiere de mizerie, mâzgă, boarfe, scaune, linguri şi cioburi de castroane aduse de şuvoi, cine ştie din a cui agoniseală rupte.

A trecut de-atunci un an aproape pe muchie. Nenorocitii lăsaţi doar cu bulendrele de pe ei şi-au încropit în vremea asta un alt acoperiş, cu chiu, cu vai, mai mic, dar mai trainic. Şi-au luat o alta masă, alte linguri şi, într-un fel, o alta viaţă. Au învăţat, chiar dacă erau bătrâni şi hârsiţi, sau tineri necopţi, că nimic din ce ia chiar si apa, nu este pierdut de tot. La vârste la care anii li s-au aşezat nins pe capete, unii au priceput că sunt încă într-atât de tineri, cât s-o ia de la capăt. Altul. Cu greu, cu vaiete, cu bocete, cu strigate disperate şi alte chinuri şi gânduri negre, au reuşit şi ăi mai tineri, şi ăi mai întrecuţi cu timpul să usuce apa şi să şteargă mâlul puturos din sufletele lor încercate.

În ăst răstimp, coana Anişoara şi-a văzut de grădină, de căsuţă, de biserică şi de Gheorghiţă, pe care l-a pus neîndoielnic la muncă să nu dea Scaraoţchi-n el cu lene.

Adânc pătrunsă de spaima apelor învolburate anul trcut, şi şi mai şi de avertismentele de cod galben, roşu şi-n toate culorile, anunţate alarmist de televizionişti, coana Anişoara s-a gândit acum că paza bună face mai mult decât chiar nădejdea bunului Dumnezeu. De două zile-ncoace, de când fierb televizoarele de coduri care hidrologice, care de ploi şi vijelii, cuncernica femeie îşi îndeasă harpagonic agoniseala în saci pe care-i leagă bine la gură şi-i urcă-n podul bojdeucii de bârne, la bun adăpost, asteptând să vină potopul. C-o veni, că n-o mai veni învolburată de pe coastele Pădurenilor apa Buhaiului, coana Anişoara, chiar de-o rămâne fără bujda, şi-a pus cotrenţele la adăpost...

Bărbatul. Bărbatul! Bărbatul?

2011-05-05T12:30:00.002+03:00

Zice-se ca astăzi sărbătorim bărbatul. Nu că ar fi vreo sărbătoare trecută cu cruce roşie în calendar, ca şi cum în urmă cu 40 de ani, la 5 mai, mama îi spunea tatei „Să-mi trăieşti, bărbate!”. Nu, nici pe departe, e doar o invenţie a minţilor „sclipicioase” ale marketing-ului. Nici măcar nu sărbătoreşte bărbatul frumos, ci pe cel burtos căruia-i băleşte berea pe barbă, pe cel aflat în permanenţă într-un conflict ancestral cu o nevastă gospodină şi guralivă, mereu cu capsa pusă. Planul de marketing exploatează nişte şabloane tipic româneşti, nici măcar nu ajunge la nivelul amuzant Al şi Peggy Bundy.

În cinstea lor, astăzi, o să-mi pierd un gând la ei, musculoşii, laşii, mincinoşii, prostuţii, frumoşii sau aventuroşii.
Am trăit în general din extreme, în alb şi negru, şi tocmai de aceea am fost consecventă şi în ceea ce priveşte tagma masculină. Bărbaţii din viaţa mea au fost dintr-o singură categorie, aceea „prea…”. Ori prea tineri, ori prea bătrâni, prea deştepţi, prea îndrăgostiţi, prea buni, prea frumoşi sau prea urâţi, ori prea însuraţi. (Poate la partea cu „prea deştepţi” am exagerat un pic.)
Eram o puştoaică dornică de vise şi de basme cu Făt-Frumos pe calul lui alb când am trăit dragostea aceea „primă”, cu sărutări pe bănci prin parc, cu ascunzişuri şi furişuri. Cu nopţi de amor furate şi cu drame ce păreau sfârşit de lume, când nişte chestiuni atât de neînsemnate mă învârteau în jurul axei lumii. A fost bărbatul prea tânăr.
În nişte ani, nu prea mulţi, dar destui, s-au spulberat toate baloanele de săpun din capul meu. Prea golanul, prea aventurosul sau prea frumosul mi le-au spart câte unul, rând pe rând.
Prea îndrăgostitul a stat mereu după colţ, pitit după umbra lui, gata să mă prindă ca din întâmplare când m-aş fi împiedicat de propriul destin. M-am prefăcut de fiecare dată că nu-l văd, ca o coţofană îngâmfată şi prea plină de sine, şi am mers mai departe călcând în străchinele mele. Apăruse prea târziu (iarăşi un „prea”), când deja aflasem de nu ştiu unde că nu mai există Făt-Frumos şi că n-ar fi avut nici cal, ci o mârţoagă belită.
Până la urmă, unii au reuşit să-mi frângă inima, alţii au reuşit să-mi dea doar lecţia de viaţă.

***
Pentru ei un gând, pentru cel Bărbat o viaţă.

Nebunii din burta Dămăroaiei

2011-03-20T18:16:00.001+02:00

De la Piaţa Romană până la Unitatea de Pompieri din Dămăroaia face fix 40 de minute, în zilele bune când e sprintenă ca o tinereţe ce aleargă hăhăind desculţ printr-un Bucureşti zâmbitor. În cele în care strada este sufocată şi tuşeşte din greu, face mai bine de-o oră. E ca o hârcă ştirbă şi greoaie ce se sprijină în baston din metru în metru.

În fiecare după-amiază, cam pe la 4.30 – 5.00, îmi dau întâlnire cu maşina 331 la Televiziune. Uneori este grăbită şi mă agaţă repede de pe trotuarul înghesuit de la Charles de Gaulle, alteori mă lasă să o aştept însetată, să-mi frământ nervii ca o amoreză bănuitoare. Când în sfârşit vine, o iau la braţ ca pe o veche prietenă, şi încep să o storc de poveşti.

„Asta e, până o să avem maşină mică, trebuie să suportăm RATB-ul!”, rosteşte către mine o voce ageră de fată din stânga mea, într-o miercuri după-amiază, din martie. Aglomeraţia din maşină începe să nu mă mai deranjeze şi fluier dintr-o dată la gânduri să se oprească din alergătură. Pe la Muzeul Satului. Mă uit la ea, la vecina mea de culoar îngust de RATB, micuţă, firavă şi puţin mai „colorată”, gata să o contrazic. Îmi zâmbeşte şi începe să lungească vorba ca şi cum ne-am cunoaşte demult. Îmi cade privirea pe braţul ei întins pe bara portocalie din autobuz. Cicatrici aliniate, una după alta, îi crestau antebraţul. Din spate, un bărbat cu privirea lunecoasă şi faţa transpirată şi la fel de cafenie se uită la mine şi-mi spune desuet: „Mergeţi des cu 331? Mă ofer să vă conduc, mi-am recuperat permisul astăzi”.

Mai încolo…
… două asistente medicale se duc spre serviciu, în tura de noapte, la un centru de bătrâni din Pajura. Şerban, Popeasca sau domnu’ Mihai sunt protagoniştii unui film cu nebuni povestit de cele două femei. Vârsta i-a adus le-a otrăvit minţile bătrânilor din centrul din Pajura. „Într-o noapte mă întreba cine e femeia aia de pe perete, că vine să-l omoare. I-am zis: «Da, domnu’ Mihai, aveţi dreptate, parcă are ceva la spate, un băţ». Ce să-i spun? Nici nu-ţi vine să crezi că a fost un om cu carte la viaţa lui. Şi fi-su ala, care vine cu jipanu’ numai când îşi aduce aminte!”, i se destăinuieşte afectată una dintre ele, celeilalte.

Doi „lipitori” de afişe urcă de la Casa Presei. Îşi trag cu greu angaralele după ei: câte un căruţ plin cu role de hârtie ce urmează să învelească stâlpii din oraş cu spectacole, concerte, circ, şi câţiva saci jegoşi în care au bidinelele şi „smacul” lipicios. Ocupă jumătate din culoar cu bagajele lor. Oricum sunt ocoliţi de ceilalţi călători pentru că sunt murdari şi miros a acreală. Coboară la Izbiceni, locuiesc într-o cămăruţă cu chirie în Dămăroaia. Cu mâinile mânjite butonează telefoane de ultimă generaţie la care eu tânjesc de multă vreme, dar salariul meu urlă de fiecare dată ca din gură de şarpe: „Nuuu!!”.

Controlul…
… urcă rar în 331. Dacă n-a urcat de la Piaţa Presei Libere, pot să răsuflu uşurată când ştiu că mi-a expirat abonamentul, că nu mai vine. De la cele trei staţii de pe Poligrafiei oamenii urcă parca de-al dracului, în ciuda maşinii. Abia dacă mai încape un ac, dar nimeni nu vrea să mai aştepte. Cu doar trei staţii înainte de capăt, 331 îşi deşartă aproape toată „încărcătura”, la Bulevardul Bucureştii Noi, şi pleacă mai departe sprintenă.

Are…
… multe mâini, multe picioare, mulţi ochi şi multe urechi. Maşina 331 a devenit de ceva vreme o prietenă intimă de-ale mele, ne împărtăşim gândurile cele mai ascunse, ne scuturăm câteodată sau ne dăm cu capul de pereţi. Ne mirosim sudorile şi ne călcăm pe bătături. Legătura noastră bolnăvicioasă se termină brusc doar ca să o ia de la capăt a doua zi cu alte istorii de cartier, poveşti de viaţă, triste sau pline de vrie, cu alt Bucureşti, din centru, de la Piaţa Romană nr. 9, până la capătul colbăit al Dămăroaiei.

Chiar misto :)

2010-11-21T14:58:00.001+02:00

Better than words

2010-11-21T14:46:00.000+02:00

Cronica unei tragedii la români

2010-11-21T14:40:00.005+02:00

Când e vorba de „căpătat”, românul nu se uită de la cine ia, că o fi de la stat, că o fi de la săraci, important este ca para-ndărătul să intre în buzunarul haiducului. Acum vreo cinci luni potopul a înghiţit jumătate de Moldovă, iar oamenii au ieşit de sub nămol cum au putut, după culoarea politică a cârmuitorului de obşte.

Într-o noapte, la sfârşitul lui iunie, vreo 300 de familii din Dorohoi s-au văzut lipite pământului. Averea pe care au adunat-o într-o viaţă, s-a transformat în muşuroaie de lut, plămădite de apele furioase. Au scormonit a doua zi prin balele pârâului şi şi-au scos blidele şi feţele de pernă. Şi-au scos şi amintirile, şi tinereţile pe care şi le-au petrecut adunând nimicuri pe care apoi le-au păstrat ca pe tezaure. S-au spurcat cu preşedintele în vizitele de lucru. Preşedintele a plecat, ei au rămas în mizeria lor şi în zădărnicia făgăduielilor.

Nebunia ajutoarelor

Au scăpat ca prin minune din zoaia pârâului ce le-a spălat averea, şi-au făcut o cruce creştinească şi au pupat pământul că le-a rămas viaţa. Apoi au lâncezit luni de zile printre ruinele fărâmiţate de buldozere şi printre promisiunile autorităţilor de ajutor, blestemându-şi zilele cu care au rămas.

Planurile s-au făcut ca la carte: s-au scos conservele expirate din rezervele de stat şi au fost împărţite gurilor căscate de foame, s-au deblocat fondurile umanitare UE, s-au făcut centre de colectare a ajutoarelor, unde tot românul a adus ce nu-i mai trebuia prin casă: cărţi, caiete, poşete, pantofi cu toc, costume de baie şi ce-au mai găsit prin debara. Tirurile au plecat în direct la televizor către zonele sinistrate. Imaginea tirurilor inscripţionate cu titulaturi pompoase îmi aduce aminte de zilele din anii ’90 când se descărcau tirurile cu ajutoare din Canada. Atunci când am mâncat pentru prima dată batoane „Mars” sau „Milkey Way”, când am avut pentru prima dată culori de ceară şi cărţi de colorat dichisite.

Sfânta Dijmă

Toate ca toate, dar oamenii tot fără case au rămas. S-au adăpostit pe unde au putut. Nici nu le mai mirosea bâhleala apelor. Muştele nu-i mai deranjau. Abia pe la începutul lui septembrie au primit nişte planuri de case. A venit şi doamna Udrea, a săpat la temelii, a făcut poze şi a plecat cu tot cu alaiul de presă. Au ajuns şi materialele de la Guvern, s-a făcut licitaţie pentru firmele executante. Patronii şi-au făcut însă socotelile lor, că doar n-aveau să iasă în pagubă. Era rost de furat şi nu puteau rata ocazia. Oamenilor le-a mai venit inima la loc, numai că din sărăcia nenorociţilor şi-au făcut vile şi baştanii. Constructorii le-au dijmuit materialele sinistraţilor ca să le iasă şi lor o afacere cinstită. Reţeta e simplă: un sac de ciment de la cutare, un palet de BCA-uri de la cutariţă, decontate de Guvern şi vândute de constructor. Păgubitul: tot calicul.

În prag de iarnă, sinistraţii au ajuns la capătul puterilor, păcăliţi de autorităţi şi furaţi de constructori. Cei care au mai avut o brumă de bani şi-au cumpărat materialele ce n-au sosit încă de la Guvern. Alţii dorm şi acum în containere pe dealul Polonicului, cu tot cu odrasle şi bunici. N-am mai auzit nimic despre albia pârâului care ar fi trebuit decolmatată de ani de zile şi astfel s-ar fi evitat nenorocirea atâtor oameni. N-am mai auzit dezbateri aprinse la televizor, n-am mai văzut-o pe Sandra Stoicescu cu cizme de cauciuc aproape plângând în direct, nu l-am mai văzut pe sociologul Marius Pieleanu explicând cum se fac îndiguirile… Domnilor, e timpul să vă luaţi carele şi faceţi un follow-up la subiect!

Primul Interviu cu Mircea Petru

2010-08-11T10:04:00.001+03:00

Am invatat

2010-08-05T11:06:00.007+03:00

Am invatat, in cei sapte ani de acasa si de la oameni alesi pe care Dumnezeu mi i-a scos in cale, sa nu mint. Orice s-ar intampla sa spun adevarul, indiferent de consecinte. Am invatat ca trebuie sa-mi asum aceste consecinte si ca asumarea face parte din caracterul si integritatea mea. Am invatat ca intre oamenii mari problemele se rezolva cu cartile pe fata, ca trebuie mereu sa ramana un loc de buna ziua, un loc de un zambet si de o amintire placuta. Am invatat ca nu suntem singuri pe lume, ca nu suntem entitati individuale intr-o sticla aruncata pe mare.
Imi plac oamenii cu caracter, oamenii care au coloana vertebrala si care stiu sa spuna lucrurilor pe nume si nu baga capul in nisip atunci cand se afla la rascruce.
Parsivenia este cea mai imunda trasatura pe care o poate avea un om. Si asta vine din lasitatea de a rezolva problemele pe o cale dreapta, corecta si onesta. Le-am invatat degeaba? Parsiveniei i se raspunde tot cu parsivenie sau cu rabdarea de a intoarce celalalt obraz?

Mai am de invatat detasarea, neimplicarea si controlul impulsurilor.

Goliciune

2010-07-19T16:04:00.002+03:00

Gand

2010-07-15T10:06:00.004+03:00

Mi-as fi dorit sa nu fi uitat sentimentul desertaciunii, sa nu fi uitat intepenirea descoperirii nedescoperitului. N-as fi vrut sa trebuiasca sa le repet de atatea ori, pana sa-si scrijeleasca singure calea, precum apa in roca, lasand urme gaunoase dupa trecerea lor.

”Minciuna este un bulgăre de zăpadă ce devine cu atât mai mare cu cât este rostogolit mai mult” - Martin Luther

Oana, un copil care trebuie să crească

2010-03-28T13:19:00.005+03:00

De aproape o lună, Oana Gîdea se agaţă de viaţa ei cu toată puterea care i-a mai rămas, pe un pat de spital din Bucureşti. La doar 16 ani, Oana a fost aruncată în această luptă stupidă de un şofer inconştient, într-o după-amiază de martie. Se întorcea de la şcoală împreună cu alţi colegi. Oana este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Capitală. Traumatism cranio-cerebral sever. Acesta a fost diagnosticul pus de medicii de la Floreasca.
Deşi i-au fost date şanse minime de supravieţuire, Oana a câştigat prima bătălie din războiul pentru viaţa ei. După nouă zile de comă indusă, ea a dat primele semne de revenire, iar acum se chinuieşte să prindă pasul unei vieţi care i-a fost răpită pe nedrept. Pentru că traumele pe care micuţa le-a suferit au fost destul de grave, ea are acum nevoie de recuperare la o clinică din Germania.

Părinţii au reuşit, împreună cu medicii de la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Capitală, să-i facă Oanei o programare la această clinică pentru ca fiica lor să-şi poată relua traiul normal alături de alţi copii de vârsta ei. Costul unei zile de spitalizare ajunge la 300 de euro, iar Oana Gîdea are nevoie de cel puţin trei luni de tratament.

Vise, aspiranţii s-au năruit într-o secundă pentru ea. Timp de şapte ani, Oana a practicat gimnastică ritmică la CSS TRIUMF Bucureşti, însă a abandonat sportul pentru şcoală.

Părinţii, Ion şi Liliana Gîdea, nu au reuşit să strângă toată suma necesară spitalizării în Germania, chiar dacă şi-au pus la bătaie toate economiile de-o viaţă pentru a o salva pe micuţa Oana.

Ajut-o şi tu pe Oana să-şi transforme visele în realitate, ajut-o să-şi îndrume paşii pe o cărare ce o aşteaptă!

CONT Raiffeisen Bank: Gîdea Ion
RO83RZBR
0000060012422077

Pasiunea pentru literatura

Cale de o oră: trascău, pâine şi cafea

2010-02-23T21:14:00.002+02:00

Zoaia de afară mi se urcă pe cizme dimineaţă de dimineaţă, până la metrou. Întunericul şi paşii fleoşcăiţi îmi sunt tovarăşi până isprăvesc cărările dintre blocurile din Sălăjan. 6.05 dimineaţa. Stelele se întorc pe partea cealaltă, căscând a jumătatea somnului, iar luna încă îşi pufăie perna, parcă plescăind a lene, precum bebeluşii.

Frigul umed de februarie mi se furişează pe sub palton şi, uşor-uşor parcă şi pe sub blugi. Iuţesc pasul să mă încălzesc şi să ajung mai repede la metrou. O socoteală de 10-15 minute. La chioşcul din staţia lui 102 deja e coadă. Bărbaţi între două vârste, neraşi, cu urechile înfundate într-un fes pe care se văd stropii de zugrăveală, şi cu ciubote de cauciuc pleacă fericiţi în treaba lor. Şi-au cumpărat „apa vie” a lui Făt Frumos din Lacrimă, adică o butelcă verde de bere, la un litru, sau o jumate de Scandic pe care o dosesc lacom sub haină, de-abia după ce îi fac proba, trăgând o duşcă.

După aproape 40 de minute…
… de călătorie picontindă, îmi aranjez gluga pe cap în fereastra metroului şi cobor. Staţia Pipera, cu peronul pe partea dreaptă. Bocancii tropăie pe lângă mine cu râsete grohăitoare. Îi ajung din urmă la chioşc. 6.45 dimineaţa, la metrou Pipera. Buluc la uşile celor două chioşcuri. Mă furişez printre oameni, să-mi iau un sendviş. Aceiaşi muncitori, majoritatea moldoveni, – mi-e drag şi dor să-i ascult vorbind -, în faţa mea la rând. Bere, trascău şi pâine. Pe asta fac bani comercianţii din Pipera în creasta dimineţii. Ies fericiţi cu alcoolul în mână şi se aşază la coada de alături, la cafea. Îi cunoaşte şi precupeaţa, care se întinde la glume cu ei.

Afară se cască o Pipera spurcată cu gropi, noroi şi mizerie prinsă din toamnă sub zăpadă. Tramvaiele trec sporadic, zdrăngănitoare tăind apele ce se scurg din nămeţii de pe trotuar.

Relief în vitrina de porţelan - I

2009-12-08T20:44:00.005+02:00

Viforniţele sufleteşti sparg cu sunet psihotic pahare de cristal şi bibelouri de porţelan, albe, bine arse şi încondeiate cu aur, sub pasul ritmic al roţii olarului. Cioburile rămân împovărate de praf, ca nişte măsele stricate şi îndrăcite, de care la un moment dat nu te mai sinchiseşti, pentru că nu mai au nici nerv. S-au transformat în „relief local”, accidentat, zbârcit şi aspru. Nu mai e loc de iarbă verde şi moale, de flori de câmp şi zumzet de albine.

Paharul înalt de şampanie, cu reflexe violete cândva, zace şchiop şi ştirb pe jos. Se mai reactivează din când în când, dar nu poate să mai scoată clinchetul de atunci. S-a transformat într-un hârb de vitrus ce sună răguşit.

E paharul din care ne-am înfruptat amândoi timizi cu ani în urmă. Privirile ni se împleteau şi înţelegeam totul atunci, în neştiinţa amândurora despre viaţă.

Orbecăiam în anticamera maturităţii şi trăgeam cu ochiul. Ne plăcea să ne încredem în vise şi planuri făcute la lumina televizorului, când dimineaţa era încă tânără. Ne urmăream curbele trupurilor aburinde în razele firave de lumină ce pătrundeau prin perdea şi în care lucea gerul de afară. În alunecuşul portocalei pe coapsă măsuram ritmicitatea respiraţiei. Lăsa în urmă o dâră de „piele de găină” şi mâna ta.

***
„Sa stii ca poti sa-mi scrii cat de multe randuri vrei tu in care sa-mi spui cat de mult ma iubesti ca nu ma supar si chiar mi-ar placea f. mult. permite-mi sa-ti fac o confesiune mai fata draga cu ochisori frumosi: adevarul e ca pe zi ce trece ma innebunesti din ce in ce mai tare si-mi place f mult si vreau sa-ti multumesc pt ca ma ajuti sa inteleg cat de bine e sa iubesti si sa fii iubit si pt ca ma faci fericit,sper ca am si eu macar pe jumatate acelasi efect asupra ta daca nu,promit ca voi progresa:)
ok?

in the end
it doesn't even matter
as long as we are
on our highway to heaven
don't u cry for me
i'm playing with my destiny
the one i'll become
i'll be the one to decide
as long as i can
i'll be with u
and next to u
i'll taste the life
of our dreams
u'll be my love
the only one
..true
allowe me to live
next to u
to feel u
the way i can
i promiss
u'll be my love
for my entire life
so,don't forget me
cause' u're th only one
for me.

sper ca ti-a placut,acum mi-a venit si ti-am scris
sa stii ca n-am corectat nimic
iti acord privilegiul de a ma critica

iar daca te mai intrebi din cand in cand:" Oare ma iubeste?"
asta e raspunsul meu

" NU AS PUTEA TRAI FARA SA TE IUBESC!!!!!!!!!!!!!!!!"
sa nu uiti asta

mi-e dor de tine ochisori frumosi,
da tu, cea care mi-ai adus soarele in suflet”

O scrisoare din februarie-martie 2004

***

Au rămas în urmă forme care s-au întărit sub formă de cioburi aspre, germeni care îşi caută inconştient sursa, ca o misiune genetică. Fraze, gesturi candide s-au transformat în frunze în bătaia vântului.

Chiseaua de dulceaţă

Poartă dârele acrişoare de magiun, stârnind amintiri păcătoase. Fisurile se văd ca nişte venişoare, în care şi-a găsit loc siropul dulceţurilor, care de care mai aromate.

***

Povesteam ore întregi despre cărţi, istorie, Gib Mihăescu şi Camil Petrescu. "Da, mami. Cu băieţii la o bere. Da, da. Te sun eu. Pa, mami", răspundea dintr-odată fâstâcit ca un copil prins la furat, la telefonul care scâncea de obicei după ora 22.00. "Hm, nevastă-mea", încerca să-mi dea o explicaţie de care nu aveam nevoie. Nu mă interesa. Apoi îşi mai comanda o bere, repede, ca să-şi justifice alibiul. Îşi căuta tinereţea glorioasă, lăsând în pragul casei o căsnicie declarată nefericită. La un moment dat am croit o linie între noi, fără a lăsa loc de răspunsuri. Nici de plimbări de noiembrie, de nopţi de martie şi discuţii "sfătoase", chiar nici de Martini Orange. Chiseaua se umple din nou cu dulceaţă, se goleşte, după rituri ale naturii întipărite în relief.

Scrisoare de dragoste

2009-12-01T10:26:00.003+02:00

Departe mergi iarasi singur si cu inima foarte grea ma despart de tine. N-or sa mai fie saruturi si mangaieri tandre pentru multa vreme, as vrea sa ma ascund la pieptul tau, sa te tin strans in bratele mele, sa te fac sa simti dragostea mea intensa.

Tu esti iubirea vietii mele si despartirea de tine imi chinuie inima cumplit. Adio ingerul meu, sotul inimii mele, imi invidiez florile care te vor insoti.

Te apas strans la sanul meu si-ti sarut partile dulci cu dragoste tandra. Demnezeu sa te inecuvanteze si sa te ocrototeasca, sa te fereasca de tot raul, sa te indrume in siguranta in urmatorul an.

Fie ca El sa iti ofere gloria si pacea statornica si rasplata pentru toate costurile acestui razboi.

Imi apas usor buzele mele de ale tale si incerc sa uit totul - privesc cu drag in ochii tai minunati, ma asez pe pieptul tau minunat si-mi odihnesc capul obosit pe el.
In aceasta diminineata am incercat sa-mi adun curajul si puterea pentru despartirea ce va urma.

Adio scumpul meu, pasarea dragostei,
Huzi al meu, jumatatea mea!

30 decembrie 1915, Tarina Alexandra catre Tarul Nicolae al II-lea.

Music and feelings. Schiller

2009-11-23T20:19:00.010+02:00

I feel you

I miss you

I need you

Dancing with my loneliness

Distance

Let me love you

Eu sunt Pisi

2009-11-14T17:43:00.002+02:00

Maukie - the virtual catgreat free widgetsWidgetboxMore info

Stare de asediu

2009-11-04T10:13:00.003+02:00

E in oras! "E la spital", "Ba e la scoala!", "Eu am vazut-o in supermarket si cred ca si la farmacie". In concluzie, e peste tot! O panica indusa se plimba tantosa pe strazile Bucurestiului tarand dupa ea, de o labuta, un monstru de carton ce se mareste pe zi ce trece, ca un bulgare de zapada.
Are o gura mare din care ies amenintator trei colti ingalbeniti. Ochii ii sticlesc si se arunca puhavi in fata oricarui trecator paralizat de spaima. Daca nu ai vazut tandemul cu ochii tai pe strada, trecand pe langa tine, in metrou sau mai rau, daca nu l-ai imbratisat in 102 sau in 32, sigur l-ai vazut la televizor sau in ziare. Voci afectate de gravitatea situatiei, caligrafii apasate au creat holera secolului. Ma gandesc serios sa cumpar o masca speciala si pentru televizorul meu, expus monstrului.
Farmaciile deja au epuizat stocurile de masti, de toate felurile, de unica folosinta, cu filtru sau fara filtru, de plastic sau de carpa. Cred ca deja industria de specialitate adapteaza produsele, pregatind o masca cu ambient floral, de iasomie sau chiar de busuioc pentru habotnicii care asteapta balind deja la usile drogheriilor, panicati si disperati. Doamne fereste sa-i recunoasca monstrul! Isi ascund fata in fulare si au la brau sticluta cu saruri.
Armata de ipohondri, hranita cu samanta de panica aruncata iresponsabil prin televizoare si ziare, a inceput sa asedieze spitalele de boli infectioase. Monstrul e mai destept, nu se arunca la ipohondri, ci pregateste un atentat la siguranta nationala.

Recomandare

2009-09-13T19:41:00.002+03:00

Dacă lumea ar fi dreaptă, Pământul n-ar mai fi rotund

2009-08-29T00:33:00.002+03:00

Cele mai mari dezamăgiri ne fac să ne uităm zâmbetele în băncile şcolii sau în colbul de la colţul blocului pentru că nu ştim ceea ce ne dorim, iar atunci când ne trezim, realizăm că deja suntem/ facem ceea ce-şi doresc alţii.
Te trezeşti dintr-o dată angrenat într-un mecanism în care te învârţi precum hamsterul în roata lui, fără să progresezi, fără să vezi pământ, să te dezvolţi pozitiv. Rămâi un ciung emoţional hrănit cu entuziasme naive. Alergi după o ţintă falsă, care nu-ţi mai aparţine de la un moment dat. Te bucuri ca un căţel de sluj la un oscior aruncat în virtutea unei "strategii de marketing". Frustrările se adună gârlă, iar dezamăgirile apar mai ceva ca puii de şoarece. Ţintele se înstrăinează într-atât încât regreţi că ai pierdut energie, timp şi devotament. Te umpli de lehamite, iar toate trec pe lângă tine fără să mişte un muşchi din fiinţa ta.

Taraba cu ganduri

2009-07-11T00:50:00.004+03:00

"La ce te-ai gandi dupa ce te vei fi aruncat in gol, fara plasa?". "La ce te gandesti cand te intinzi pe spate, iar obrajii si colturile gurii ti se lasa in jos, urmand liniile arcuite ale fetei si ochii iti par mai mari si mai sticlosi?" "La ce te gandeai cand..."

***

Tunsoarea "castronel" o prindea bine, iar fata ii era arsa usor de soare in verile insorite, dar nu toride. Toamna o usturau buzele si i se strapezeau dintii din cauza boabelor de struguri pe care le manca direct din vie. Nu avea deloc aerul unei micute aristocrate, ci mai degraba al unui baietandru care bate colbu-n ulita. Mainile erau dovada activitatii sale zilnice. Bataturile trainice din palma marturiseau o mica "Nadia" la batatorul de covoare, iar juliturile din genunchi si coate reprizele de "prinsa", "sfoara", "tara, tara, vrem ostasi!", "badmington" si alte strengarii. La "sfoara", "sambata" si "saptele" erau cele mai grele.

***

Copacii de "bulgari de zapada" isi scuturau floricelele mici si albe imaculate, in apropierea vacantei mari. Vara aducea o ninsoare pe cinste in ograda tapetata cu flori de musetel. Rex se lungea la umbra zidului, iar mai spre seara isi lua portia de fericire sub un jet de apa. Improsca in stanga si in dreapta cu stropi mari, racorindu-se. Suieratul trenurilor si scartaitul rotilor de tren care se auzeau de cel putin 20 de ori pe zi si tipetele copiilor din strada il faceau pe Rex sa latre minute in sir.

Dragostea-i o pânză de păianjen

2009-06-18T21:53:00.007+03:00

„Auzi, tu te-ai îndrăgostit vreodată aşa… dintr-o dată… adică să te înţepe Cupidon de fund şi pac! să-ţi cadă cu tronc cineva pe care nu-l vezi prima dată în viaţa ta?”.

***

Dacă dragostea ar fi un vânt, ar fi sigur o briză de mare, călduţă, într-o seară de august. Ar aduce din larg o răcoare ciudată şi un miros sărat de alge. Marea s-ar juca în valuri uşoare cu coame albe ca spuma de bere, care s-ar risipi în scoicile înfipte în nisipul de la mal.

Dacă ar fi o ploaie, ar fi o furtună de iulie, adusă de zăpuşeala nebună şi sfârşită n tunete şi fulgere. Ar bea apoi amândoi din picăturile de apă adunate în căuşul frunzelor şi ar fugări capătul curcubeului, pentru a prinde în final un sărut năşit de apusul soarelui.

A pus în întrebare un clenci, o mlădiere de voce, care nu semăna nici a îndoială, dar nici a curiozitate. Ar fi vrut parcă să-şi facă o poliţă, să-şi croiască o cărare pe nesigura cale pe şi-ar dori să o străbată. Curbele ochilor au coborât în jos, iar fiinţa a lăsat pentru un moment garda jos, cu preţul de afla preţiosul răspuns.

Colţurile gurii i-au rămas parcă agăţate într-un rânjet trist, iar privirea-i sclipea deznădăjduită şi pierdută-ntre gânduri ascunse numai de mintea-i ştiute.

***

„Nu! Ce-i asta, lasă prostiile şi adolescentismele!”

Dacă dragostea ar fi un măr, ar fi unul rumen, dulce, dar cu miezul sec. Prima îmbucătură ai muşca-o cu poftă şi ţi-ar umple gura de arome, care dulci, care acrişoare. Şi tot aşa te-ai învârti în jurul cotorului din ce în ce mai subţire. Atunci, seminţele scorojite ar decora cotorul mărului rumen de la început.

Dacă dragostea ar fi ceva, atunci ar fi o pânză te păianjen. Cu capu-n nori şi gândurile la stele, n-ai vedea-o cum se ţese fin şi cu măiestrie în calea ta, fir cu fir. Razele soarelui ar trece printre iţele ei fără să-ţi dai seama de ce se petrece. Te-ai prinde ca un bondar între firele lipicioase, care îţi încătuşează braţele, încetul cu încetul, apoi picioarele şi te ţes în urzeala lor.

De aici îţi duci existenţa de zi cu zi ca un vieţaş îndrăcit, care îşi face planuri de evadare, mituind musculiţe de oţet sau cărăbuşi de mai să-ţi procure un şpaclu, şi îţi juri că te vei întoarce să striveşti păianjenul. Sau, te vei complăcea în traiul dulce şi lipsit de griji, din ghergheful temnicerului; îţi vei spăla faţa cu roua din zori, te va şterge prima rază de soare şi te vei adăpa din izvorul ploii.

Răspunsul a venit hotărât ca şi cum ar vrea să clarifice ceva, mai întâi pentru el însuşi. A simţit cum un val de căldură îi cuprinde încet obrajii şi şi-ar fi dorit să să-şi acopere faţa cu mâinile, să nu se vadă bujorii. În genunchi nu mai simţea os, ci doar cum cartilagiul rotulei se transformă într-o budincă tremurândă.

Şi-a ascuns privirea în rotocoalele făcute de picioarele-i care au început să se bălăngăne pe lângă scaun, iar gândurile şi le-a alungat în altă conversaţie, care păstra norma etică a relaţiei corecte dintre Întrebare şi Răspuns.

Jana n-a murit, Jana se transforma

2009-04-02T20:57:00.005+03:00

Tema de saptamana aceasta din Dilema aduce in prim-plan un aspect iscat cu ceva timp in urma, odata cu clatinarea marilor colosi ai gazetariei romanesti. Este vorba despre existenta jurnalismului. S-ar spune ca disparitia omului-ziar duce la disparitia, sau diluarea jurnalismului.

Exista, cu siguranta, numai ca a trecut printr-o serie de "bai", astfel incat a urmat o evolutie fireasca, uneori ducand la degradarea lui.

Daca ar fi sa ma gandesc la jurnalism, in primul rand ca i-as spune gazetarie, imi trece pe dinaintea ochilor, pe un film imaginar ce-si desfasoara cadrele in negrul pleoapelor, un pix, un carnetel si un drum. Asta este destinul jurnalistului, sa caute, sa cerceteze si apoi sa spuna si celorlalti.

Inca mi-au ramas in obicei abeceurile invatate la Iasi, unde am crescut sub slovele unui Cristoiu, ale unui Cristian Tudor Popescu. Am crescut in obiciurile presei vechi, intr-o redactie "mamut" unde mirosul imbacsit al fumului de tigara amestecat cu mirosul ziarelor de arhiva era caracteristica esentiala.

Nu plec nicaieri fara un carnetel pe care imi notez de fiecare data impresii, informatii obtinute sau alte franturi de imagine.

Conglomeratul media in care s-a transformat sau cel putin tinde sa se tranforme presa de astazi, se uita cas la mine si rade. "Baaaiii, tu n-ai auzit de reportofon". Ba da. Am unul mereu in geanta. Dar auteticitatea demersului jurnalistic nu mi se pare a consta intr-o inregistrare si apoi reproducerea ei. Poate ca daca le-as spune ca acum 5 ani imi scriam textele pe hartie, stangaci, peste care faceam corecturi si stersaturi, pentru ca apoi se le pun "pe curat", adica sa le scriu la computer. Gandeam in slove rotunjite in graba, in lunecusul pixului, dar ireversibile, si nu in cele perfecte, dar impersonale ale calculatorului.

Jurnalismul inseamna atunci cand respiri mirosul puternic al tusului imprimat pe coala de hartie, inseamna atunci cand inchizi ochii si vezi cum alearga paginile pe rotativa ca sa se incoloneze intr-un final in ceea ce apare pe piata. Si in tot timpul asta simti cum iti creste viteza sangelui care iti adapa dorinta de a descoperi, de a fi un mic Demiurg.

Jurnalismul inseamna sentiment si simtire, poate simetrie. Sau cum spunea Matthew Arnold, "Jurnalismul este literatura la repezeala".

Simt ca "omul nou" imi inghite din forta scriiturii si a mesajului. Am pierdut incet-incet licarirea ascunsa intre litere. Dusmanul de moarte al noului jurnalism este fara indoiala timpul care pierde amanuntele, pierde dulceata faptului de presa.

Mediile si canalele pe care informatia este varsata sunt dintr-o data mai multe. Concurenta dintre ele este din ce in ce mai acerba. Acum aproximativ 150 de ani, Zaharia Carcalechi, punea caramida peste caramida la zidul gazetariei la noi. Cu mijloace specifice perioadei.

Jurnalismul n-a murit; de-abia s-a nascut din moartea gazetariei. Omul-ziar nu va putea supravietui atacului de 0 si 1, se va impiedica stangaci in dogme pe le considera de capatai ale gazetariei si care acum nu mai au glas.

Amintiri din personal

2009-02-26T21:56:00.006+02:00

Patru ani de zile am mers cu personalul Iasi - Dorohoi. Are 24 de statii, in cei 154 de kilometri cat masoara linia ferata intre cele doua localitati. Nu am reusit sa le contabilizez niciodata pe toate, am ajuns doar pana la vreo 7: 4 imediat dupa Dorohoi si vreo 3 inainte de Iasi. Imi imparteam cele patru ore de mers cu "caruta" in patru postate de drum.
Prima parte era Dorohoi - Ungureni, a doua Ungureni - Trusesti, a treia Trusesti - Vladeni si a patra Vladeni-Iasi. Intre fiecare timpul pretuia o ora. Trenul, batran si ruginit, se tara mocait statie dupa statie, parca potentandu-mi nerabdarea. Odata ce trenul a trecut de IMUG, cadavrul fostei Intreprinderi de Masini si Utilaj Greu din DOrohoi, imi indreptam privirea spre campuri verzi, baltind in noroi sau acoperite de zapada.
Campul este peste tot la fel, dar verdele acela dintre Dorohoi si Carasa era cel mai crud, cel mai pur, iar zapada nu avea nicaieri reflexe mai albastrii. Teiul batran din statia de la Carasa incerca mereu sa-si vare bratele pe coridorul murdar al vagonului. Il salutam de fiecare data. Parca ar fi vrut sa urce si el in tren, sa plece departe de gara trista de caramida dezgolita si cu ferestrele sparte.
Vantul batea fluierand in sala de asteptare a garii. Uneori mai izbea ferestrele nervos de perete. Frunzele uscate, pungile aruncate, hartiile si mizeriile si-au gasit toate adapost acolo si mai cascau din cand in cand a lene la cate o raza de soare ce mai patrundea de stratul gros de colb.

Mateeniul vine apoi cu noroi. Femeile care au fost dimineata la piata cu lapte, branza sau oua, coborau ciuntite de sale de pe scara inalta trenului. Aveau veste impletite din lana de oaie turcana peste umeri si broboade cu flori mari, rosii. Ce-au luat pe mere, au dat pe pere la targ. Nu poti sa tii paralele ciot in batista si sa te intorci cu ele bot acasa. Sacosele de rafie, cu baierile innegrite deja si legate cu o basma ca sa nu taie la palme, aveau indesate in ele bucate de la targ, oloi, sare, biscuiti, drojdie si cate o sticla de cuic. De ala ieftin de 20 de mii sticla.
La Vorniceni coboara aia mai cu stare. E sat de oameni chiaburi. Ungureniul e la fel si s-a dus un sfert de drum.
Trusestiul il recunosteam mereu dupa silozurile mari, verzi, chiar de langa gara. Trusestiul e oras, un oras mai aproape de Botosani decat de Iasi. Deja au cam coborat toti targovetii, iar trenul poarta doar de aici incolo studentii inghesuiti pe banchetele crestate cu briceagul si pachetul de acasa. Miroase in compartimente a parjoale, sarmale sau placinte cu branza. Rasete si glume de la un compartiment la altul pentru ca toti se cunosc intre ei.
Se fac echipele de Tudor, echipele de Copou, care si cum se combina la un taxi, maxi-taxi sau tramvai. Pe 7 (tramvaiul care pe vremuri ii ducea pe studenti de la Gara in Tudor - acum cred ca e 2 -ul, nu mai stiu cum mai schimba RATP-ul traseele) trebuia sa-ti iei musai bilet, pentru ca era intotdeauna control.
De la Trusesti ma departe trenul de indreapta mofturos, ca un mos care se vaita de spate, spre granita dintre judete si intra lin si lenes, fluierand din cand in cand a lehamite, in campiile si luncile Jajaiei. Hodorogeste ca o caruta stricata peste podurile de metal inaltate peste fiestece paraulete, firicele de apa, de nici broasca n-are unde sari.
Hartoapele se intind parca fara sfarsit, cu galme de dealuri, care mai mici, care mai mari. Se mai iteste pe ici pe colo o gospodarie de oameni acatarii, cu animale de prasila in ograda si cu fantani gospodaresti la poarta.
Vladeniul e trist, mereu abatut de ploaie. Carciuma de tabla cu gratii la ferestre este paznicul garii.De la Vladeni rasufli usurat si gandesti ca mai e o aruncatura de bat pana la Iasi. O ora. Deja parca iti vine sa te dai jos si sa o iei la picior, de indata ce iesi din tunelul de la Movileni, cel mai lung tunel din Moldova. Cinci minute de intneric, glume, poante si sperituri si gata. Porneste spre Letcani, ocolind dealuri. Aici trage mereu pe a doua linie si de acolo ia viteza. In 10 minute e la Iasi. E linia mai buna si merge mai repede. Paralel cu linia ferata se vad masinile, care se iau la intrecere cu batranul tren. Apoi zdruncina gardul din spate al Antibiotice Iasi si se apropie de Canta. Cartierul unde trenul merge pe sub geamul garsonierelor si pe sub peretii fabricii de tigarete. Studentii deja isi dau jos pachetele, termina jocul de carti, isi spun ultimele bancuri si incheie povestile vanatoresti despre examene si profi. Stiti cum sunt studentii, exact ca vanatorii si pescarii, cand povestesc patanii de la examene si seminarii.
Legendele studentesti care s-au adunat intre peretii compartimentului se risipesc apoi in camerele de camin, povestite altor si altor studenti.
Trenul cursa Dorohoi -Iasi este unul de studenti, navetisti si pietari. De la Dorohoi pleaca cu studenti si pietari care se disipa pe drum pana la Trusesti, matusi cu broboade si unchesi ce-si tin cusma indesata pe crestet si au mainile batatorite de sapa.
Studentii raman stapani pe sarpele albastru ce tremura din toate suruburile pana la Iasi. De la Todireni incep navetistii. De regula niste betivi ordinari, care pleaca la munca cu tuica in haina, cu secarica luata din gara. Seara, cu personalul de 7.32, se intorc acasa, de la Iasi. Deja sunt afumati bine, munciti, si au cumparate banane si suc. Pentru tancii mucosi si cu unghiile negre de tarana, care-i asteapta in mijlocul ograzii, fugariti de muiere din balea cu zoile rufelor.
Personalul - legenda Iasi-Dorohoi, are trei curse pe zi. Pleaca de la Iasi la 6.20, la 10.12 si la 19.32.
De la Dorohoi pleaca la 01.28, 12.17 si 15.05. Bineinteles, orele au variat, acum este cu totul alt program, care nu mai seamana deloc cu cel al studentiei mele.
Cand eram in anul I de facultate trenul venea semet, cu 10 vagoane de la Botosani, asteptat ca flacaul din catanie de o armata de oameni. Statea 15 minute, cat schimba locomotiva si pleca fluierand mai departe. Cine avea norocul sa gaseasca loc, sau mai rar un compartiment intreg liber, il tinea ocupat pentru prietenii care inca mai carau la valize si borcane cu bors de pui inca aburind.
Din anul al 2-lea de facultate l-au pus doar de la Dorohoi si in loc de doua curse au pus 3. Acum nu mai pleca mandru cu 10 vgoane, ci pleca precum un caine jegarit cu patru vagoane pline ochi.
Nea Eugen sau nea Petrica isi luau paleta verde si se duceau la capul trenului sa i-o arate si se urnea matahala incet-incet spre bariera.
Trenul asta era de o naturalete fantastica. În tren, vara era cald de te coceaci ca un mic pe gratar, simteai cum ti se lipeste praful pe sudoarea ce-ti curgea siroaie pe frunte si spinare, iar iarna desenai floricele stratul de zapada ce imbraca geamul pe dinauntru. In cele patru ore ajungeai sloi la Iasi, cu o cistita bonus, o gripa sau macar un guturai. Toamna soarecii se fugarau de la o bacheta la alta, hamesiti de foame, poate o mai fi aruncat vreun cascat un ambalaj de la un pachet de biscuiti pe jos sa culeaga si ei firimiturile. Ospat era in compartimentele in care se mancau seminte.

Cu toate astea e trenul legenda al tineretii si studentiei mele, trenul care ma ducea o vineri pe luna acasa si ma aducea duminica inapoi la facultate. Apoi din ce in ce mai rar, spre deloc. Trenul in care te serveste un strain cu napolitane si tu spui politicos "nu multumesc", dar tot iei pana la urma, trenul in care un tigan tanar se uita la tine si iti ghiceste viitorul. Este trenul-camera de camin, unde studentii cu blugi spalati de prea multe ori ca sa-ti mai dai seama de culoarea lor, si bluze lalai sau camasi necalcate, isi povestesc intamplari din liceu sau pregatesc o iesire la bere.
I se spunea "caruta" de catre studenti si era asteptat cu imbratisari si sarutari pe la peronul "0 C" din Iasi Nord, de iubita sau iubitul din Vaslui, din Bacau sau din Barlad. Suparari mari si drame se nasteau cand nu puteau sa-i intampine.
Era asteptat cu suspine de liceence doldora de romanticale care visau la iubitul lor student la Litere sau Politehnica la Iasi, la a doua linie in gara Dorohoi. La 11 noaptea, vinerea, era plin de fete de liceu plecate cu alte pretexte de acasa.

Oameni

2009-02-26T21:03:00.006+02:00

Daca ar fi sa adun toti oamenii pe care i-am cunoscut in ultima jumatate de an, cred as avea cate o poveste pentru fiecare sa umplu un caiet de dictando de 1000 de file, si ar avea timp sa faca si colturi. Si as lua fiecare pagina in parte si i-as intoarce colturile. Si poate ca as incepe in fiecare saptamana cate un caiet nou, pentru ca m-ar deranja o pata sau o coperta roasa.

Sunt oameni tristi, oameni care plutesc in parfumul lor si oameni fericiti si frumosi. Si m-am indragostit de o mie de ori, si am uitat la fel de repede. Acum ii am pe toti inramati si pusi la rand pe un perete lung ce nu pare sa se sfarseasca.
De la fiecare dintre ei mi-a ramas cate ceva, cu fiecare dintre ei am impartasit cate ceva.
Mizerie
Povestea pictorului batran si parasit de nevasta, este de departe cea mai putin fericita dintre toate. Isi ineca zilele in alcoolul care i se scurgea balos pe mustatile si barba neingrijite. Sevaletul astepta picturi incepute de multa vreme, dar care nu si-au mai gasit inspiratia in penelul sau. A fost singurul care mi-a starnit mila si m-a facut sa-mi dau seama de mizeria si derizoriul vietii. Orice medalie are un revers, cere absolut un sacrificiu. Tanguielile sale starneau duhori de borhot si totodata deznadejde. Radu Daranga,pictorul nefericit haituit de propriile fantome m-a invatat ca luciditatea nu este neaparat sora cu fericirea,lucurile care au masura sunt si cele care dau masura vietii.
Delicatete
Smaranda Morgovan m-a strans de mana ca o mama. Daca nu ar fi venit troleibuzul 69, probabil ca ar mai fi palavragit vreo jumatate de ora in statie, dupa ce am stat la povesti si taifasuri, asa cum ii place ei sa spuna, intr-o incapere cu un aer aparte de la etajul al treilea al Operei Nationale. Smaranda Morgovan este sufleor la Opera Nationala, este barca de salvare a marilor solisti de opera. Ea le da tonul, ea are grija de regia intrarii lor in scena. Ea, din fosa de sub scena, este "rezumatul" unei piese de opera. Doamna Smaranda m-a invatat ca delicatetea si nobletea nu se gaseste decat in sufletul omului.
Dragoste
Fara indoiala ca definitia este Alexandra si Alec. De la ei am vazut ca acel verset cliseizat deja pe nedrept din Corinteni este cu adevarat posibil in lumea noastra. Ei sunt ceea ce eu nu am vazut pana acum decat in piesele dramatice sau in filme bune de dragoste. Nu stiu inca daca eu pot simti ceea ce ei simt, dar probabil ca, asa cum imi mai spune din cand in cand Alexandra, va veni si vremea mea.
Chipuri
Am vazut ca toata lumea uraste minciuna, dar toata lumea minte. Toata lumea uraste nedreptatea, dar toata lumea este nedreapta.
Curvele sunt cele mai frumoase si interesante. Sunt destepte si stralucitoare, dar nu indeajuns de destepte ca sa mascheze faptul ca sunt curve. Papagalii sunt, normal, colorati si cu un cos cu fructe exotice pe cap. Ei sunt distractivi in sensul pur al cuvantului. Si le plac curvele.

Azi e inca miercuri.

2009-02-18T23:04:00.007+02:00

Maine hodinesc, poimaine ma pregatesc sa fac baie si raspoimaine chiar fac baie. Asa ca, nu deranjati! Sunt in greva.
Visam cu totii la seful ideal. Il injuram si-i batem matanii pe scari la Patriarhie nenorocitului de sef care face programarile. Ooo, nu iar trezit la 5, stat peste program! Sindicalistul din noi se ridica semet si bate cu pumnu-n piept.
Dupa studii si documentari istovitoare prin balcanismul ce ne curge prin vene (bine, si prin apa ruginita ce curge prin robinetul de la baie), Femeia Practica (adica IO) a ajuns la urmatoarea concluzie. Pentru autenticitate, iata solutia inregistrata:

P.S.: Pentru bunul mers si dezvoltarea multilaterala a intreprinderii, precum si pentru indeplinirea cincinalului, va trebui sa ne sacrificam fiecare zi de miercuri. (Si cand te gandesti ca nici cravata de pioner n-am avut!)

Achizitii

2009-02-12T23:10:00.004+02:00

In ultima luna am avut parte de cateva lectii. Am avut nevoie de timp sa le rumeg, sa iau creionul si sa fac scheme pe hartie, asa cum faceam in facultate inainte de examene, ca sa pricep mai bine si sa ajung de fapt la o schema redusa a esentialului. Am cunoscut multi oameni frumosi, destepti si incantatori.
Voi incepe cu domnul Gheorghe Florescu. Nu stiti cine este Gheorghe Florescu? Este un acrobat. Un acrobat peste timp si peste scheme sociale si politice. Pe Hristo Botev nr. 10 exista in secolul trecut magazinul de cafea al armeanului Avedis Carabelaian. Apoi Gheorghe Florescu, angajat al ICRA Bucuresti, cu o poveste si un arbore genealogic fantastic,a tinut un magazin de cafea veritabila in buricul capitalei si in miezul regimului comunist. Dar pentru mai multe detalii despre acest personaj va recomnad "Confesiunile unui cafegiu", de Gheorghe Florescu. Pentru a va starni pofta totusi, voi posta textul scris si publicat deja despre domnul Florescu. E o mare figura, domnul Florescu!
Oamenii deosebiti pe care i-am cunoscut in ultima vreme au estompat scarba si gustul amar lasat de lichele si caractere mizerabile. Nici nu merita irosit timpul si spatiul. E prea scump si nu mai avem timp sa vedem cat de frumoasa este viata, chiar si in Bucurestiul gri, trist si uneori fermecator.
Inca nu am descoperit cat e de frumos Bucurestiul duminica. O sa ma straduiesc. Pana acum am avut o singura duminica libera, cand am zacut in pat, fotofoba, ascunsa sub patura si cu storurile trase. Achizitiile au fost multe in perioada asta, de ordin sufletesc, dar le pastrez pentru mine deocamdata.

PS. Postul asta este pentru Laura, care a observat ca am lipsit din peisaj. Mi s-au intamplat atatea incat n-am mai avut timp sa povestesc.

Semne bune anul are

2009-01-09T22:29:00.006+02:00

Laura a venit din nou cu franghia in casa spanzuratului. Sapunul si restul ustensilelor le-am avut eu - recte spanzuratul. Azi, in vreme ce, zbuciumata de o profunda stare de siktir, imi rumegam o framantare existentiala, veche de vreo luna si ceva, dar care acum isi scoate coltii, vine Laura si-mi tranteste iaca ce pacat pe cap, de era sa-mi tai venele azi, de parca fata asta canta in ciuda mea.

Partea a doua problemei insa, suna bine. Aveam sa hoinaresc pe hotcity.ro si sa descopar acolo un horoscop de m-a luminat la fata si m-a facut totdata sa ma prapadesc de ras. Eee, am zis catre Laura, semne bune anul are!
Iaca mostra de horoscop pentru oameni carora le-a pus Venus pana pe... ma scuzati, in cap:
TAUR

Segmentul saturnian din zodia dumneavoastra va face un arc de cerc in luna februarie, deci veti sari peste pragul mediu de saracie in care ati trait in 2008. Din cauza segmentului saturnian care guverneaza aceasta zodie in 2009, taurii vor calatori de 82 de ori mai mult fata de ultimii 10 ani. Deasemenea, vor beneficia de 245 de partide de sex pana la sfarsitul anului, ceea ce inseamna ca pe latura sentimentala o vor duce excelent. Nativele din aceasta zodie vor ramane insarcinate pe 6 noiembrie cu gemeni de acelasi sex, adica baieti. Din cauza conjunctiei lui Venus cu Mercur nu mai este cazul sa tineti cura de slabire ca in ultimii 4 ani, deoarece veti slabi de la sine, cu ajutorul puterilor vindecatoare ale magnetilor.

Par surazatoare aceste previziuni astrale, mai ales in vremurile austere care se intrevad pe plan global. Totusi, n-am inteles daca noi, acesti tauri comunali si boi cu bani, ca sa-l citez pe Jorj, vom putea negocia, spre rotunjire, evident, numarul. Cat despre cura de slabire, nici nu mi-as fi facut griji, date fiind previziunile precedente.
Macar o veste buna pe anul asta, deci, draga Maria Mena sau draga Fine Frenzy, puteti canta voi de dor, ca nu ma mai impresionati. SAC!
So, good bye my almost lover, here I come, my lover.

Sagapao

2009-01-07T23:21:00.006+02:00

Cautand muzici grecesti am gasit o melodie care scotea praful din dusumelele discotecilor prin 2002/2003, pe vremea cand eram o tanara floricica in clasa a 10-a. Si ce rumoare mai era cand se dadea de vreo 10 ori pe seara, la cererea tinerelor agatate de balustrada si a junilor din ring cu ochii agatati ca mosorelul de suveica de rotunjumile miscatoare ale fecioarelor. Pacatele mele,dansatoare n-am fost si nu sunt, dau cu stangu'n dreptu', dar n-am putut sa ma abtin. E melodia pe care am invatat sa beau Alexandrion cu Cola. Multumesc Bogdan si Liana, coleatza. Berea si vodca le-am descoperit mai tarziu, in facultate. Berea in redactie, iar vodca dupa o zi de reportaj la Marasesti - believe me you'd have needed it too, if you were there - . Si am lasat-o dupa ce am fost la Voronskaya, in fabrica :d.
So, enjoy

Miss you love

2009-01-05T22:00:00.001+02:00

Stiinte ale Naturii

2009-01-01T12:19:00.001+02:00

Cel mai cuminte copil al anului

2009-01-01T12:10:00.002+02:00

Iashington strikes again

2008-12-12T13:40:00.010+02:00

Saptamana trecuta copiii de la Iasi mi-au aprins din nou dorul. Parca nu ar fi de ajuns ca mai deschid din cand in cand Quarq-ul si mai mazgalesc acolo pe o pagina de hat timp facuta (inca mai stiu shortcut-urile :P), cel mai probabil intr-o duminica, pe ritmuri de Ayo, "down on my knees" sau gentleman sau cu cate o nebunie de ne apuca de la atata stat cu ochii in laptoape (vezi "sogoritele" sau "de trei zile beau"). N-ar fi de ajuns ca atunci cand scriu un text pentru Iasi e cea mai mare incercare pentru mine, de parca n-as fi mazgalit in foile revistei cativa ani la rand.
Au gasit ei de cuviinta sa puna o poza care sa ilustreze focurile unui ultim numar pe care l-am croit noi, vinovatii din imagine, in redactia de la etajul al doilea al casei de Cultura a Studentilor.
Gata, promit ca asta e ultimul dor de acolo. Incep sa devin mai nostalgica decat ma incape firea si nu asta e scopul. Cred ca leacul ideal e o fuga pe la Iasi inainte de Sarbatori - apropo pe 15 se da drumul la lumini (si Iasul bate Bucurestiul la capitolul ornamente de craciun - fotografiile atasate sunt din decembrie anul trecut, din fata Palatului Roznovanu - SAC!) - si o intalnire de gasca, cat mai completa posibil.
Si am mai dat si peste insemnarile bunului amic Bote, evident tot de la Iasi, care mi-a facut o surpriza placuta cu felul in care scrie. (nu ca n-as fi stiut ca scrie bine, dar nu a profitat mai mult cand a avut ocazia).
Concluzia este si de data asta aceeasi: mi-e dor de Iasi. Si nu pentru ca mi-am petrecut o buna bucata de vreme sub parfumul teilor din Copou sau la umbra artarilor din Fundatie, ci pentru ca e Iasi.

Cei mai dragi

2008-12-02T01:12:00.006+02:00

In ultima vreme imi amintesc tot mai des de anii de facultate si de oamenii care mi-au marcat bucata asta de vreme. Si inca nu a trecut mult de cand am incheiat socotelile cu cei patru ani de zburataceala. Imi aduc aminte de acea perioada in care nu am indraznit ever sa ma trezesc la 7 ca sa ajung la un seminar de la 8, cand m-am jucat de-a orice exista in lumea asta. Imi amintesc ca berea era cea mai buna in Belfast, dar numai dupa ora 12 noaptea. Cele mai tari sumare se faceau duminica, spre dimineata, in Belfast.
Am plans, am ras, am mancat, am impartit totul, ca sapte frati patati, am dormit in gari, am fugarit Copoul descult dimineata la 7, am zacut mahmuri de la 8 la 11 in banca la examenul de curente filosofice din anul 4; am copiat cu nerusinare la examen la istorie si am avut emotiile restantei pacatoase la etica si deontologie. Dupa toate astea stiu ca nu o sa suport niciodata bach ca sonerie la telefon si nici muncitorii care tund iarba de sub terasa de la Balena, cu nesimtire, in diminetile cu soare de mai. Prietenii stiu de ce.
Cannabisul poate spune si el cateva, dar mai putine, poate doar cateva meciuri, dar mai multe despre Ioana.
Sunt o gramada de lucruri si oameni care acum imi lipsesc si pe care nu o sa-i pot inlocui vreodata. Chefurile cele mai tari erau in redactie, cu palinca lui Catalin sau cu ginul pe sub masa la Class, dupa licenta. Decarii stiu de ce.
Masa ovala din redactie poate marturisi mirosul pachetului de acasa de duminica dupa amiaza, desfacut pe printuri de corectura, poate marturisi rasetele infundate sau nebunesti ale noastre, glumele proaste sau reusite, poate marturisi nervii unui titlu care nu iese din prima sau ai unui text rescris si chinuit. Poate marturisi emotiile de miercuri seara sau studiul in echipa inainte de examene, in sesiune, precum si emotiile fituicilor la drept din anul 3. Tot ea, masa ovala - "stim noi cine" - , a fost martora stoarcerii creierilor nostri in ultimele zile pana la licenta.
Apoi mai e camera 49 din C5. Si mai ales de acolo pot depune marturii acuzatoare Milka (anul 3) si Masteranda (anul 4), fete linistite de pension, stresate de cheful nostru la miez de noapte. Pe covorul persan de pe hol, din fata usii 49 am descoperit ca urcatul Copoului in "durligi" la ora 2 noaptea, dupa un pet de bere, nu e chiar atat de palpitant. E frig. Mi-e dor si de doamna Ana, administratoarea care intra pas-pas in camera, de ne gadilea la talpi si ne trezea la amiaza. "mai fetelor, cat mai tineti pisica asta?", tot intreba ea cand ajungea la noi, iar bietul Vasilica, motanul caminist, cu pricina, se invatase cu fetele in pantaloni scurti pe hol, se invatase cu papa-bun si mai ales cu pupatul si dormitul in patul fetelor.

Ca sa rezum: mi-e dor de toate lucrurile astea cu care nu o sa mai dau nas in nas niciodata.

Ca sa vezi, chiar exista!

2008-12-01T21:14:00.011+02:00

In seara asta am realizat un lucru pe care nu credeam neam ca o sa-l realizez in Bucuresti. Mai degraba imi era gandul la Iasi, locul care mi-a oferit toate evenimentele frumoase din viata mea.
Lucurile se prezinta simplu, desi eu sunt putin cam fermecata de existenta lor. Sunt lucruri in viata asta de pamnatean bine legat de glodul de sub picioare, ca mine, care au nevoie de dovezi palpabile ca sa creada ca ceva EXISTA. Trebuie sa ne uitam in ochii glaciali ai mortii ca sa o credem pe cuvant de cotoroanta ca exista, trebuie sa topaim pe genunchii lui Mos Craciun ca fim convinsi ca el aduce darurile pe 24 decembrie. Trebuie sa vedem dragostea cu ochii nostri ca sa credem ca exista cu adevarat.
S-o luam catinel.
Asadar, IPOTEZA: "Dragostea este rezultatul unor reactii chimice in organismul uman care induc stari fizice de euforie asupra corpului omenesc si totodata asa-zise sentimente create si implementate de subconstient si de vreo doua din nevoile (sexul si securitatea) din Piramida lui Maslow. Dragostea este o caracteristica a oamenilor slabi care nu au un control si o constiinta de sine raportate la univers". Asta era definitia si perceptia pe care pe care o dadeam eu, in inconstienta si superficialul meu.
CONTRA-DEMONSTRATIE: Asta seara i-am cunoscut pe Alexandra si pe Alec. Ei mi-au demonstrat in doar jumatate de ora, cat am luat masa impreuna si am povestit de unele si altele (o sa va spun mai incolo), ceea ce eu nu am putut intelege nici in diminetile de primavara alaturi de Stefan pe balconul cabanutei din Bucium, scrutand Iasul prin ceata, nici in noptile si rasariturile de pe plaja din Costinesti, alaturi de Ionut, nici in serile dulci prin Copou cu toamna in spate, cuibarita in poalele lui Lucian si nici macar din muzica plina de caldura a lui Cosmin. Am ramas precum vitica de prasila la poarta noua cand am vazut cat de simplu e. Oamenii astia doi nu au nevoie de explicatii. El o tachineaza cu blandete, ea se cuibareste la pieptul lui sarutandu-i bratul. Ea pare facuta sa povesteasca despre el, iar el pare facut ca s-o priveasca si sa nu o piarda niciodata de mana. Iubirea lor nu se teme sa zambeasca, iubirea lor nu se teme sa fiinteze, sa creeze valuri calde in frigul din exterior, asemeni valurilor calme si nabadaioase de zenit.
S-au cunoscut boem in Club A, acum aproape 4 ani. Ea, 18 ani, venita in Bucuresti, cu un alt el. EL a invitat-o la dans "Dansezi?, Nu. Nici eu, dar asta e o ocazie speciala". S-au pierdut unul de altul "pentru a-i da ei ragaz sa mai creasca, sa invete mai multe lucruri si sa se faca mai sanatoasa pentru el", explica Alexandra. S-au regasit peste ani, timp in care ea il vedea si-l cauta peste tot. Acum ii leaga acea dragoste despre care eu nu credeam ca exista, ii leaga cu inca un nod peste cele 77 de milioane de noduri, muzica lor. Sunt exprimarea palpabila a sentimentului pe care il persiflam eu.
CONCLUZIA: DRAGOSTEA EXISTA!!!!!
Oamenii astia m-au facut sa realizez ca in aproape 24 de ani am facut umbra pamantului de pomana.

PS. Iata cine sunt Alexandra si Alec www.myspace.com/alexandraalec

Hello, my Love

2008-10-10T16:54:00.000+03:00

"The truth is we are much too young".
Thanks, Laura
Pe 23 noiembrie ii puteti vedea la Sala Palatului.

496/1985

2008-09-25T13:42:00.000+03:00

Drumul in viata de cele mai multe ori ti-l alegi singur. Important este sa ai pe cineva care sa te sustina cu fiecare decizie pe care o iei, sa te ajute sa treci peste hopurile mai mari si sa te impinga atunci cind nu mai poti pasi. Insa cel mai important este sa ai pe cineva cu care sa impartasesti bucuria ta personala. Oamenii minati de invidie si rautate nu pot intelege sentimentul de impartasi bucuria si cu atit mai putin de a trai bucuria altora.
Este minunat sa nu spui niciodata “te iubesc”, dar sa stie ca asa e, fara explicatii si declaratii inutile; este minunat sa nu ti se spuna niciodata “te iubesc”, dar tu sa stii de nicaieri ca te iubeste.

Crimpei

Venirea unui prunc intr-o familie deja compacta, unde deja nu mai era loc si rabdare de o noua tura de scutece, jucarii si leganat pe picioare, in primavara anului 1985, la 19 ani de la decretul 770, era o problema care aducea o drama de moment si cerea solutii. Neaparat solutii. Daca ar fi stiut ginecologii de tirg, filatoarele, muncitoarele de la ICRAL sau de la OCL ca mai aveau de indurat doar cinci ani pina cind ar fi avut libertatea deplina asupra corpului lor si asupra deciziei maririi familiei, nu ar mai fi incercat atitea solutii, injectii, moase - neveste de preoti sau andrele, ca sa scape de un tinc in casa. Mizeria acelor vremuri a stabatut pina la ultimii ceausei, pina la cei nascuti pe 22 decembrie 1989.
S-a tot discutat de la Florin Iaru si Cristian Mungiu incoace despre drama femeilor din comunism. Povesti triste au ilustrat o epoca. Am putut sa realizez, si eu si citi ca mine, conditiile in care am avut norocul sa vedem lumina zilei. Stim asta din carti, articole de ziare, dispute si filme si poate istorisiri ale parintilor.
Starea Civila m-a botezat: 496, din 1985. De la 1 ianuarie pina la sfirsitul primaverii, populatia tirgului sporise cu 496 de sufletele de pionieri ai patriei. Tirgul avea la vremea aceea in jur de 25 de mii de locuitori, sa scadem copiii, batrinii si tinerii necasatoriti am ajunge la o socoteala de vreo 5000 de familii “fertile”, sa le spunem, care au dat nastere in primele cinci luni ale anului la 496 de copii.
Citi dintre acesti copii s-au nascut cu handicapuri mintale sau locomotorii? Si accidentul de la Cernobil inca nu se intimplase, ca sa avem pe ce da vina. Cite Mame, element esential al cresterii natalitatii tarii, au murit din cauza ceaiurilor si leacurilor miraculoase care te scapa de plod, din cauza sondelor improvizate din andrele, prabusite peste balta de singe dintr-un lighean din baie? Multe, spune mama. Si mai multe au murit mincate de cancer de col uterin.
Asta povesteste mama, eu doar stiu ca am fost 496, iar daca doctorului nu ii era sila de raceala catuselor la incheietura miinii, as fi valorat 300 de lei ca sa nu mai fiu 496.

Bucuria muzicii

2008-09-22T16:25:00.000+03:00

Prefata
Atunci cind te tii departe de ceea ce iubesti mai mult in lumea asta, prima data te bucuri de eliberare, apoi reactia secunda, cind deja te-ai plictisit de atita libertate, este aceea de a tinji de dor. Te maninca degetele, te inteapa inima si te fugaresc pasii. Iti musti buzele si gata, nu mai poti rezista, totul in lumea asta se transpune in cuvintele marii iubiri, totul devine parte din lumea ei ametitoare si te lasi dus de virtejul nebunesc pe culmele juisarii. O altfel de juisare, nu una cu rasfringeri carnale, ci aceea de a scrie. Aceea care nu te tradeaza si care iti permite sa-ti dansezi visele din degete, pe tangouri si valsuri, simtind rasuflarea fierbinte a timpului cum iti aluneca prin vene.

***
Bucurestii m-au adoptat pe nesimtie si m-au lasat sloboda o vreme sa ma obisnuiesc incetisor cu metehnele lui, cu muzicile si toanele lui nebune. M-au vrajit cu plimbari lungi cu inima frinta-n doua printr-un Cismigiu ascunzator de taine pacatoase, m-au gonit dupa metroul spre Pipera facindu-mi loc indraznet printre manechinele cu sclipiri in ochi, la fel de grabite ca si mine. Mi-au dat ragaz sa ma indragostesc, apoi sa ma rutinez, mi-au dat ragaz sa ma uit in oglinda fara sa-mi vad obrajii rumeni. M-au grabit insa ca sa-l ingurgitez, pacalidu-ma cu un fular befree by hand made la Green Hours sau cu o esarfa “tabla de sah” garnisita cu ciucuri, pe care sa mi-o incolacesc foarte trendy in jurul gitului. Apoi sa zimbesc strengareste ca pe vremurile cind bataile inimii nu imi permiteau sa ma opresc din zburdat pe Copou.
Zilele trecute am avut parte de cel mai frumos ragaz pe care noul meu prieten, cu aere de gentleman, stilat si elegant, chipurile, indiferent la pasiuni si suferinte, mi l-a oferit. Festivalul de muzica vieneza. Si atit. Bucuria muzicii pe care, un suflet lipsit de privilegiul diapazonului, sa-i zicem, o traduce in imagini si scene din viata lui, intr-un spectacol psihedelic de explozii de lumini si sunete, a fost cea mai mare ispita pe care Bucurestii mi-au pus-o in calea mea mocaita de moldoveanca.
Cu oasele proptite in fata orchestrei Strauss din Viena, eram dusa departe cu gindurile, la brat cu ritmurile viorilor, flautelor, pe mina neastimparata a dirijorului. Singele imi pulsa prin vene si parca dansa nebunul si el, framintindu-mi si rascolindu-mi ginduri si simtiri de multa vreme ascunse sau puse la pastrare. Usor simteam ca ma desprind de lumea adunata ciorchine in juru-mi si ma duc intr-o lume a simtirilor si simturilor, parca vedeam furnici urcindu-mi-se pe coapse, in ritmul alert al oboaelor si viorilor cu arcusul tremurind. Au incetinit si aluneca usor purtate de undele sonore, se infiltreaza in fondul meu intim instalindu-se acolo cu o trompeta indrazneata si navalnica ce-si facu intrarea pe arcusul violocelului strunit nebuneste din bagheta dirijorului. S-au oprit. Doar o parere. Urechea mea nu stia a citi numele partiturilor, ea doar transmitea informatia centrilor nervosi responsabili cu sensibilitatea caracterului meu. Spectacolul muzical s-a transormat intr-o simfonie de pareri, de ginduri, imagini. O palma navalnica mustind in sucul geloziei pe fata iubitului tradator, o vizualizam odata cu tobele hotarite, o alunecare dulce in pacat pe violele delicate, apoi culoriluministelute spectaculoase explodau odata cu revenirea nervoasa pe percutiei. S-a topit totul, din nou, intr-o dulce-calma alunecare a viorii.
Crizantemele mici-maruntele vegheau la buna desfasurare a simfoniei imaginatiei mele, iar vinticelul de septembrie, bun tovaras tomnatic, in cirdasie cu ele imi aducea mireasma dura-amara a lor.
Strengarul bucurestean m-a pacalit sub privirea apriga a lui Enescu, ce mi aducea amintirea castanelor ce incep sa cada pe vremea asta in tirgul ovreiesc din raionul Dorohoi.

***
Post-prefata

Uneori mi-e dor, desi frunzele nu au apucat inca sa se ingalbeneasca, vintul nu s-a iutit mai abitir ca in Baragan, desi tramvaiele nu sint diferite decit la taxare, desi strada e mai larga, desi lumea e mai multa, desi suflul e mai inversunat. Fara punct

ARGUMENT: Si-asa trecu Grigore muntii (Sic gloria mundi transit)

2008-08-21T00:24:00.000+03:00

Daca ma intreba cineva acum ceva vreme (cam doua-trei luni) despre treaba asta cu blogurile, as fi ris si as i-as fi dat imediat peste nas: "Eu nu am nevoie de un blog ca sa spun ce am de spus". Probabil ca blogul este un mijloc de lobby personal, in adevarata acceptie a termenului si de PR personal. Fiecare isi creaza aici, in acest spatiu cvasi-virtual, imaginea care considera ca i s-ar potrivi mai bine despre sinele sau intelectual sau morfologic. Asta dintr-un punct de vedere. Din alt punct de vedere e un spatiu unde omul (indiferent de statutul sau social sau economic) se dezbraca de functie, personalitate, credinte, se leapada de Dumnezeu sau nu si spune ce crede cu adevarat sau ce vrea sa creada despre un anumit subiect, care poate fi de interes public sau poate fi adresat un public restrins, de nisa.
Sa fiu sincera deja am un blog, in afara de asta, chinuit ce-i drept, nascut din nevoia unui nou la un seminar din anul al treilea de facultate. Nu sint prea mindra de el (in schimb sint mindra de articolele publicate acolo), nu i-am dat atentie si l-am hranit cu texte deja aparute in Opinia studenteasca.
De ce m-am hotarit sa-mi creez fituica www de fata? Jumate din spirit de turma, un sfert experimental si un sfert pentru linistea spiridusului care se ocupa de multimedia in cortexul meu :P.
Si iaca-asa, bade, am intrat si eu in rind cu lumea, cu fetele si baietii "dastepti" care scriu la blog. Acu ceva vreme era mare lucru sa scrii la ziar, acuma, nene Iancule, e mare realizare sa scrii la blog, sa stea unul de-alde n-are ce face sa-ti citeasca gindurile si parerile personale. Blogul pare sa fi devenit intre timp si o importanta sursa mass media (nu mai merge jurnalistul cu carnetelul si cu "creonul" pe teren, merge cu "clicul" si "gugalul" ), Mereu citesc materiale de presa care citeaza surse neconventionale "a declarat Cutarescu pe blogul sau".
Ca tot sint pe pajistea mea, adica pe www-ul meu, pot sa spun ce vreau, asa ca sa nu se astepte cineva sa citeasca aici texte tematice, pareri docte, emise cu mina la timpla din fata monitorului, despre ce se mai intimpla in tara asta sau in lume. Voi scrie despre ce vrea veveveu meu.