Tema de saptamana aceasta din Dilema aduce in prim-plan un aspect iscat cu ceva timp in urma, odata cu clatinarea marilor colosi ai gazetariei romanesti. Este vorba despre existenta jurnalismului. S-ar spune ca disparitia omului-ziar duce la disparitia, sau diluarea jurnalismului.
Exista, cu siguranta, numai ca a trecut printr-o serie de "bai", astfel incat a urmat o evolutie fireasca, uneori ducand la degradarea lui.
Daca ar fi sa ma gandesc la jurnalism, in primul rand ca i-as spune gazetarie, imi trece pe dinaintea ochilor, pe un film imaginar ce-si desfasoara cadrele in negrul pleoapelor, un pix, un carnetel si un drum. Asta este destinul jurnalistului, sa caute, sa cerceteze si apoi sa spuna si celorlalti.
Inca mi-au ramas in obicei abeceurile invatate la Iasi, unde am crescut sub slovele unui Cristoiu, ale unui Cristian Tudor Popescu. Am crescut in obiciurile presei vechi, intr-o redactie "mamut" unde mirosul imbacsit al fumului de tigara amestecat cu mirosul ziarelor de arhiva era caracteristica esentiala.
Nu plec nicaieri fara un carnetel pe care imi notez de fiecare data impresii, informatii obtinute sau alte franturi de imagine.
Conglomeratul media in care s-a transformat sau cel putin tinde sa se tranforme presa de astazi, se uita cas la mine si rade. "Baaaiii, tu n-ai auzit de reportofon". Ba da. Am unul mereu in geanta. Dar auteticitatea demersului jurnalistic nu mi se pare a consta intr-o inregistrare si apoi reproducerea ei. Poate ca daca le-as spune ca acum 5 ani imi scriam textele pe hartie, stangaci, peste care faceam corecturi si stersaturi, pentru ca apoi se le pun "pe curat", adica sa le scriu la computer. Gandeam in slove rotunjite in graba, in lunecusul pixului, dar ireversibile, si nu in cele perfecte, dar impersonale ale calculatorului.
Jurnalismul inseamna atunci cand respiri mirosul puternic al tusului imprimat pe coala de hartie, inseamna atunci cand inchizi ochii si vezi cum alearga paginile pe rotativa ca sa se incoloneze intr-un final in ceea ce apare pe piata. Si in tot timpul asta simti cum iti creste viteza sangelui care iti adapa dorinta de a descoperi, de a fi un mic Demiurg.
Jurnalismul inseamna sentiment si simtire, poate simetrie. Sau cum spunea Matthew Arnold, "Jurnalismul este literatura la repezeala".
Simt ca "omul nou" imi inghite din forta scriiturii si a mesajului. Am pierdut incet-incet licarirea ascunsa intre litere. Dusmanul de moarte al noului jurnalism este fara indoiala timpul care pierde amanuntele, pierde dulceata faptului de presa.
Mediile si canalele pe care informatia este varsata sunt dintr-o data mai multe. Concurenta dintre ele este din ce in ce mai acerba. Acum aproximativ 150 de ani, Zaharia Carcalechi, punea caramida peste caramida la zidul gazetariei la noi. Cu mijloace specifice perioadei.
Jurnalismul n-a murit; de-abia s-a nascut din moartea gazetariei. Omul-ziar nu va putea supravietui atacului de 0 si 1, se va impiedica stangaci in dogme pe le considera de capatai ale gazetariei si care acum nu mai au glas.
