Sunday, November 21, 2010

Chiar misto :)

Radio Whisper | RadioWhisper.com

Better than words

Cronica unei tragedii la români




Când e vorba de „căpătat”, românul nu se uită de la cine ia, că o fi de la stat, că o fi de la săraci, important este ca para-ndărătul să intre în buzunarul haiducului. Acum vreo cinci luni potopul a înghiţit jumătate de Moldovă, iar oamenii au ieşit de sub nămol cum au putut, după culoarea politică a cârmuitorului de obşte.



Într-o noapte, la sfârşitul lui iunie, vreo 300 de familii din Dorohoi s-au văzut lipite pământului. Averea pe care au adunat-o într-o viaţă, s-a transformat în muşuroaie de lut, plămădite de apele furioase. Au scormonit a doua zi prin balele pârâului şi şi-au scos blidele şi feţele de pernă. Şi-au scos şi amintirile, şi tinereţile pe care şi le-au petrecut adunând nimicuri pe care apoi le-au păstrat ca pe tezaure. S-au spurcat cu preşedintele în vizitele de lucru. Preşedintele a plecat, ei au rămas în mizeria lor şi în zădărnicia făgăduielilor.

Nebunia ajutoarelor

Au scăpat ca prin minune din zoaia pârâului ce le-a spălat averea, şi-au făcut o cruce creştinească şi au pupat pământul că le-a rămas viaţa. Apoi au lâncezit luni de zile printre ruinele fărâmiţate de buldozere şi printre promisiunile autorităţilor de ajutor, blestemându-şi zilele cu care au rămas.





Planurile s-au făcut ca la carte: s-au scos conservele expirate din rezervele de stat şi au fost împărţite gurilor căscate de foame, s-au deblocat fondurile umanitare UE, s-au făcut centre de colectare a ajutoarelor, unde tot românul a adus ce nu-i mai trebuia prin casă: cărţi, caiete, poşete, pantofi cu toc, costume de baie şi ce-au mai găsit prin debara. Tirurile au plecat în direct la televizor către zonele sinistrate. Imaginea tirurilor inscripţionate cu titulaturi pompoase îmi aduce aminte de zilele din anii ’90 când se descărcau tirurile cu ajutoare din Canada. Atunci când am mâncat pentru prima dată batoane „Mars” sau „Milkey Way”, când am avut pentru prima dată culori de ceară şi cărţi de colorat dichisite.

Sfânta Dijmă

Toate ca toate, dar oamenii tot fără case au rămas. S-au adăpostit pe unde au putut. Nici nu le mai mirosea bâhleala apelor. Muştele nu-i mai deranjau. Abia pe la începutul lui septembrie au primit nişte planuri de case. A venit şi doamna Udrea, a săpat la temelii, a făcut poze şi a plecat cu tot cu alaiul de presă. Au ajuns şi materialele de la Guvern, s-a făcut licitaţie pentru firmele executante. Patronii şi-au făcut însă socotelile lor, că doar n-aveau să iasă în pagubă. Era rost de furat şi nu puteau rata ocazia. Oamenilor le-a mai venit inima la loc, numai că din sărăcia nenorociţilor şi-au făcut vile şi baştanii. Constructorii le-au dijmuit materialele sinistraţilor ca să le iasă şi lor o afacere cinstită. Reţeta e simplă: un sac de ciment de la cutare, un palet de BCA-uri de la cutariţă, decontate de Guvern şi vândute de constructor. Păgubitul: tot calicul.

În prag de iarnă, sinistraţii au ajuns la capătul puterilor, păcăliţi de autorităţi şi furaţi de constructori. Cei care au mai avut o brumă de bani şi-au cumpărat materialele ce n-au sosit încă de la Guvern. Alţii dorm şi acum în containere pe dealul Polonicului, cu tot cu odrasle şi bunici. N-am mai auzit nimic despre albia pârâului care ar fi trebuit decolmatată de ani de zile şi astfel s-ar fi evitat nenorocirea atâtor oameni. N-am mai auzit dezbateri aprinse la televizor, n-am mai văzut-o pe Sandra Stoicescu cu cizme de cauciuc aproape plângând în direct, nu l-am mai văzut pe sociologul Marius Pieleanu explicând cum se fac îndiguirile… Domnilor, e timpul să vă luaţi carele şi faceţi un follow-up la subiect!

Thursday, August 5, 2010

Am invatat

Am invatat, in cei sapte ani de acasa si de la oameni alesi pe care Dumnezeu mi i-a scos in cale, sa nu mint. Orice s-ar intampla sa spun adevarul, indiferent de consecinte. Am invatat ca trebuie sa-mi asum aceste consecinte si ca asumarea face parte din caracterul si integritatea mea. Am invatat ca intre oamenii mari problemele se rezolva cu cartile pe fata, ca trebuie mereu sa ramana un loc de buna ziua, un loc de un zambet si de o amintire placuta. Am invatat ca nu suntem singuri pe lume, ca nu suntem entitati individuale intr-o sticla aruncata pe mare.
Imi plac oamenii cu caracter, oamenii care au coloana vertebrala si care stiu sa spuna lucrurilor pe nume si nu baga capul in nisip atunci cand se afla la rascruce.
Parsivenia este cea mai imunda trasatura pe care o poate avea un om. Si asta vine din lasitatea de a rezolva problemele pe o cale dreapta, corecta si onesta. Le-am invatat degeaba? Parsiveniei i se raspunde tot cu parsivenie sau cu rabdarea de a intoarce celalalt obraz?

Mai am de invatat detasarea, neimplicarea si controlul impulsurilor.

Thursday, July 15, 2010

Gand

Mi-as fi dorit sa nu fi uitat sentimentul desertaciunii, sa nu fi uitat intepenirea descoperirii nedescoperitului. N-as fi vrut sa trebuiasca sa le repet de atatea ori, pana sa-si scrijeleasca singure calea, precum apa in roca, lasand urme gaunoase dupa trecerea lor.

”Minciuna este un bulgăre de zăpadă ce devine cu atât mai mare cu cât este rostogolit mai mult” - Martin Luther

Sunday, March 28, 2010

Oana, un copil care trebuie să crească



De aproape o lună, Oana Gîdea se agaţă de viaţa ei cu toată puterea care i-a mai rămas, pe un pat de spital din Bucureşti. La doar 16 ani, Oana a fost aruncată în această luptă stupidă de un şofer inconştient, într-o după-amiază de martie. Se întorcea de la şcoală împreună cu alţi colegi. Oana este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Capitală. Traumatism cranio-cerebral sever. Acesta a fost diagnosticul pus de medicii de la Floreasca.
Deşi i-au fost date şanse minime de supravieţuire, Oana a câştigat prima bătălie din războiul pentru viaţa ei. După nouă zile de comă indusă, ea a dat primele semne de revenire, iar acum se chinuieşte să prindă pasul unei vieţi care i-a fost răpită pe nedrept. Pentru că traumele pe care micuţa le-a suferit au fost destul de grave, ea are acum nevoie de recuperare la o clinică din Germania.

Părinţii au reuşit, împreună cu medicii de la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Capitală, să-i facă Oanei o programare la această clinică pentru ca fiica lor să-şi poată relua traiul normal alături de alţi copii de vârsta ei. Costul unei zile de spitalizare ajunge la 300 de euro, iar Oana Gîdea are nevoie de cel puţin trei luni de tratament.

Vise, aspiranţii s-au năruit într-o secundă pentru ea. Timp de şapte ani, Oana a practicat gimnastică ritmică la CSS TRIUMF Bucureşti, însă a abandonat sportul pentru şcoală.





Părinţii, Ion şi Liliana Gîdea, nu au reuşit să strângă toată suma necesară spitalizării în Germania, chiar dacă şi-au pus la bătaie toate economiile de-o viaţă pentru a o salva pe micuţa Oana.

Ajut-o şi tu pe Oana să-şi transforme visele în realitate, ajut-o să-şi îndrume paşii pe o cărare ce o aşteaptă!

CONT Raiffeisen Bank: Gîdea Ion
RO83RZBR
0000060012422077


Pasiunea pentru literatura











Tuesday, February 23, 2010

Cale de o oră: trascău, pâine şi cafea

Zoaia de afară mi se urcă pe cizme dimineaţă de dimineaţă, până la metrou. Întunericul şi paşii fleoşcăiţi îmi sunt tovarăşi până isprăvesc cărările dintre blocurile din Sălăjan. 6.05 dimineaţa. Stelele se întorc pe partea cealaltă, căscând a jumătatea somnului, iar luna încă îşi pufăie perna, parcă plescăind a lene, precum bebeluşii.

Frigul umed de februarie mi se furişează pe sub palton şi, uşor-uşor parcă şi pe sub blugi. Iuţesc pasul să mă încălzesc şi să ajung mai repede la metrou. O socoteală de 10-15 minute. La chioşcul din staţia lui 102 deja e coadă. Bărbaţi între două vârste, neraşi, cu urechile înfundate într-un fes pe care se văd stropii de zugrăveală, şi cu ciubote de cauciuc pleacă fericiţi în treaba lor. Şi-au cumpărat „apa vie” a lui Făt Frumos din Lacrimă, adică o butelcă verde de bere, la un litru, sau o jumate de Scandic pe care o dosesc lacom sub haină, de-abia după ce îi fac proba, trăgând o duşcă.

După aproape 40 de minute…
… de călătorie picontindă, îmi aranjez gluga pe cap în fereastra metroului şi cobor. Staţia Pipera, cu peronul pe partea dreaptă. Bocancii tropăie pe lângă mine cu râsete grohăitoare. Îi ajung din urmă la chioşc. 6.45 dimineaţa, la metrou Pipera. Buluc la uşile celor două chioşcuri. Mă furişez printre oameni, să-mi iau un sendviş. Aceiaşi muncitori, majoritatea moldoveni, – mi-e drag şi dor să-i ascult vorbind -, în faţa mea la rând. Bere, trascău şi pâine. Pe asta fac bani comercianţii din Pipera în creasta dimineţii. Ies fericiţi cu alcoolul în mână şi se aşază la coada de alături, la cafea. Îi cunoaşte şi precupeaţa, care se întinde la glume cu ei.

Afară se cască o Pipera spurcată cu gropi, noroi şi mizerie prinsă din toamnă sub zăpadă. Tramvaiele trec sporadic, zdrăngănitoare tăind apele ce se scurg din nămeţii de pe trotuar.