Zoaia de afară mi se urcă pe cizme dimineaţă de dimineaţă, până la metrou. Întunericul şi paşii fleoşcăiţi îmi sunt tovarăşi până isprăvesc cărările dintre blocurile din Sălăjan. 6.05 dimineaţa. Stelele se întorc pe partea cealaltă, căscând a jumătatea somnului, iar luna încă îşi pufăie perna, parcă plescăind a lene, precum bebeluşii.
Frigul umed de februarie mi se furişează pe sub palton şi, uşor-uşor parcă şi pe sub blugi. Iuţesc pasul să mă încălzesc şi să ajung mai repede la metrou. O socoteală de 10-15 minute. La chioşcul din staţia lui 102 deja e coadă. Bărbaţi între două vârste, neraşi, cu urechile înfundate într-un fes pe care se văd stropii de zugrăveală, şi cu ciubote de cauciuc pleacă fericiţi în treaba lor. Şi-au cumpărat „apa vie” a lui Făt Frumos din Lacrimă, adică o butelcă verde de bere, la un litru, sau o jumate de Scandic pe care o dosesc lacom sub haină, de-abia după ce îi fac proba, trăgând o duşcă.
După aproape 40 de minute…
… de călătorie picontindă, îmi aranjez gluga pe cap în fereastra metroului şi cobor. Staţia Pipera, cu peronul pe partea dreaptă. Bocancii tropăie pe lângă mine cu râsete grohăitoare. Îi ajung din urmă la chioşc. 6.45 dimineaţa, la metrou Pipera. Buluc la uşile celor două chioşcuri. Mă furişez printre oameni, să-mi iau un sendviş. Aceiaşi muncitori, majoritatea moldoveni, – mi-e drag şi dor să-i ascult vorbind -, în faţa mea la rând. Bere, trascău şi pâine. Pe asta fac bani comercianţii din Pipera în creasta dimineţii. Ies fericiţi cu alcoolul în mână şi se aşază la coada de alături, la cafea. Îi cunoaşte şi precupeaţa, care se întinde la glume cu ei.
Afară se cască o Pipera spurcată cu gropi, noroi şi mizerie prinsă din toamnă sub zăpadă. Tramvaiele trec sporadic, zdrăngănitoare tăind apele ce se scurg din nămeţii de pe trotuar.
