Eram un boţ de om pe vremea aceea şi nu-mi amintesc decât nişte frânturi dezlânate. N-am trăit perioada comunismului, nu am simţit ce au suferit milioane de români şi de aceea n-am dreptul să judec. Dar am citit despre asta, am cunoscut oameni care au fost la Baricade, oameni care fost la Jilava, care au luat bastoane la metrou la Universitate. Oameni care s-au crezut Prometei după 22 în alte oraşe din România. Părinţi care au rămas cu inima şchioapă după ce le-au murit copiii. Copii care au rămas orfani. Acum 20 de ani părinţii noştri au luptat pentru libertate.
Ce se întâmplă acum, de au îngălbenit ecranele televiziunilor, nu mi se pare decât o regie proastă, absurdă, o copie prea falsă a momentului 89. Prea falsă pentru că de data asta îi lipseşe idealul. Personaje fără cauză, fără noimă, fără rost au ieşit în faţă să reclame Legea Sănătăţii, pe care nici măcar n-au citit-o, au ieşit să apere SMURD-ul, despre care nu ştiu mare lucru decât că sunt "ăia care vin la accidente", sărăcia şi pensiile mici. Probabil că sunt aceiaşi oameni care în iunie 2010 au făcut dansul pinguinului în faţa Guvernului, care au venit cu măscări şi poezii penibile. Probabil sunt aceiaşi care au umplut terasele de pe Titulescu în iunie 2010.
Mi-e ruşine de românii care au ieşit în stradă fluturând steagul găurit. Mi-e silă de caţele care dezbat aprins subiectul la televizor invocând atitudinile miliţieneşti ale jandarmilor. Mi-e silă de politicienii Opoziţiei care explică cu lux de amănunte motivele pentru care au ieşit oamenii în stradă: sărăcia şi lipsa locurilor de muncă. Un tânăr ferchezuit, niţel mai bronzat (fără niciun gând de discriminare sau rasism) cu freza gelata şi cu clonţu' mare, invitat într-un studio de televiziune să explice el cum a fost bătut de jandarmi, susţinea sus şi tare că el vrea un loc de muncă. Mă întreb de ce nu a găsit până acum un loc de muncă, părea un tânăr voinic, vrednic şi bun de orice treaba.
Imaginile năucitoare din seara de 14 (fix la 22 de ani după Mineriadele din ianuarie) arătau câţiva băieţi entuziasmaţi, suporteri ai echipelor de fotbal, da, aceia care rup tramvaiele după meciuri, aceia care distrug stadioanele, dau fumigene şi sparg capetele oamenilor cu sticle de bere. Şi da, aceia care peste 20 de ani vor spune celor care se nasc acum că ei sunt revoluţionari, care vor ieşi în stradă şi peste 20 de ani să-şi ceară indemnizaţia de revoluţionar.
O doamnă care bocea de sărea cămaşa de pe ea, totodată şi cerceii masivi de aur din urechi, spunea că are 32 de ani de muncă (asta la cel mult cei 45 pe care îi arăta) şi doar 300 de lei pensie. Nu e vina ei. Alături, un domn cu pălărie şi cu mustăţile mari întinse pe obraji susţinea că este revoluţionar din 89 şi că acum este hotărât să-l dea jos pe Băsescu, în timp ce izbea cu bastonul de caldarâmul din faţa Teatrului Naţioanal. Nu e vina lui.
În tot acest timp, când oamenii cred că fac o a doua revoluţie în Piaţa Universităţii, politicienii îşi freacă mâinile gândind bălos la ciolanul Puterii care prinde contur, iar preşedintele transmite un mesaj de Ziua Culturii Naţionale, ziua poetului naţional, Mihai Eminescu: "Trebuie să investim în educaţie".
Din noianul de proteste şi de breichiniuzuri revoluţionare, a mai scăpat o ştire: H&M a anunţat că va deschide anul acesta încă 11 magazine în România. Ironic, nu?
