Documentele istorice mentioneaza existenta evreilor in Dorohoi inca de la 1475. Comertul si mestesugurile in tirg erau intretinute de atelierele si pravaliile evreisti. Mai tirziu, consecintele Pacii de la Adrianopol i-au incurajat pe evrei sa se aseze in aceasta zona. Pe de o parte, stabilindu-se aici, ei scapau de persecutiile din Rusia, Polonia sau Slovacia, iar pe de alta parte, fanariotii moldoveni aveau nevoie de contribuabili la visteria statului. Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, dintre cei 14 mii de locuitori ai Dorohoiului 10 mii erau evrei. Atunci orasul colcaia de viata, strazile erau sufocate cu magazinase si sinagogi. Acum toata civilizatia lor se prabuseste inghitita de trecerea timpului si timpurilor.
Aripi
frinte
Toamna a cazut ca o pacoste, cu toate
daravelile si naravurile ei in pustiul tirg al Dorohoiului. Pasesc apasat pe
caldarimul plin de gropi si noroi, iar vinticelul iute imi patrunde ca un vierme
in madulare. Centrul orasului, de unde rasareau odata pravaliile si locuintele
evreiesti, sta sa se darime. Caramizile dezgolite de tencuiala rinjesc dintre
gramezile de gunoi, si inca mai povestesc pe o limba numai de ele stiuta despre
vremurile cind negustorii evrei iti zimbeau de dupa tejghea vinzind acadele de
zahar ars copiilor. Si poate despre vremurile cind treceau cotiugile ce
transportau cofele cu apa vinduta pe un banut, pe cind nu exista canalizare in
oras. Dintre ruine invie o civilizatie care mai respira acum doar din treizeci
si noua de piepturi. Suflarea lor inca se simte greoaie si plina de nostalgia
trecutului pe ulitele tirgului.
Daca asculti atent, inca se mai aud in oras
ultimele vibratii ale rugaciunii de pomenire a mortilor, rostita cu ocazia
comemorarii a 66 de ani de la Holocaust.
Glasul grav al oficiantului de cult stirneste
cite o lacrima in ochii celor prezenti in cimitir. Fiecare a avut rude care au
suferit de pe urma persecutiilor. Stau toti cu capetele plecate ascultind ecoul
rugaciunii rostite in ebraica: „Adu-ti aminte, Doamne, de sufletul mamei mele
care s-a dusin odihna ei,in meritul ce o fac spre vecinica-i pomenire...”
Doar pietrele tombale au ramas nemiscate, una
linga alta, solemne si tacute. Unele de marmura neagra, altele de piatra simpla
innegrita de ploi si acoperita de paturi verzi-galbui de muschi, toate ascund,
invelite in giulgiu, osemintele negustorilor, breslasilor si intelectualilor
evrei si chiar ale victimelor Holocaustului. Aproape patru mii de morminte
deseneaza o lume inghitita de o istorie de 120 de ani ce se incapatineaza sa
existe.
Zvicnirile
unui destin
Comunitatea evreiasca din Dorohoi numara in
secolul trecut mai bine de zece mii de persoane. Acum au mai ramas doar
treizeci si noua, peste care au trecut deja decenii. Restul au plecat fie in
Tara Sfinta, fie in lumea de dincolo. Fostii breslasi evrei si-au inchis acum
atelierele si au lasat loc dughenelor si consignatiilor ieftine aparute dupa
Revolutie ca ciupercile dupa ploaie.
Isidor Iancu invioreaza si acum putina viata
evreiasca din tirg. In fiecare zi, in afara de simbata, este la sediul
comunitatii, inconjurat de citiva aghiotanti, preocupat de problemele evreilor,
dar si de cele ale crestinilor. Tot el oficiaza si slujbele religioase, de doua
ori pe saptamina, vinerea si simbata. Nu este rabin, dar „pentru ca au ramas
tot mai putini evrei, eu fiind presedintele comunitatii, sint si oficiant de
cult. Sint chemat si in tara, de exemplu saptamina trecuta am fost in Ardeal.”,
spune domnul Isidor cu o urma de regret in glas, cautindu-si prin geanta o
veche rugaciune evreiasca. Are saptezeci de ani si locuieste impreuna cu sotia
lui, Mariuta, si motanul Bobita „aproape de-o virsta cu dumneata, domnisoara”,
spune Isidor in timp ce se uita cu coada ochiului la gramada de blana alba ce
toarce linga el, apoi striga spre sotia sa ce disparuse in bucatarie: „Mariuta,
vino sa-l vezi pe Bobita al nostru in poza! Ne-a pozat domnisoara!”
Nu are copii, dar de aproape cincisprezece ani
pisica le umple golul din viata si din casa. Nu a avut la cine sa plece in
Israel si nici n-ar fi vrut. Toata viata a predat limba romana si din ianuarie 2006
este presedintele comunitatii evreiesti din Dorohoi. In tinerete a fost
instructor de dansuri populare la scoala din Braiesti. „Si acum ma intilnesc cu
oameni de acolo si imi spun ca nu se mai face nimic. Ce sa fac? Eu cind am
facut asta, am facut-o din pasiune, acum daca nu este o motivatie
financiara...”
Persecutiile Holocaustului nu l-au ocolit.
„Aveam patru ani cind am fost deportat la Bug, impreuna cu mama mea. Hrana de
baza erau cojile de cartofi, locuiam cite patruzeci-patruzeci si cinci de
persoane in grajduri dezafectate, magazii ale scolilor, fara un dram de foc
iarna, fara nici un fel de asternut... noi am supravietuit. Tata a fost
concentrat pe un santier de munca, dar a fos impuscat dupa trei saptamini in
drum spre Botosani.”
Isi
pierde degetele in servetelul asezat meticulos de doamna Mariuta pe farfuriuta
de la cafea si revine asupra dramelor celorlalti. „Aproape 99% din evreii din
oras au fost dusi la Bug. Restul au fost obligati sa poarte steaua galbena.
Atunci s-au pierdut peste trei mii, iar din cei care s-au intors, citeva sute
au plecat in Israel.”
Dincolo
de oglinda
„Jidanii”, cum le spunea majoritatea
populatiei, erau oameni respectati in oras, aveau un statut privilegiat si
faceau parte din lumea buna. Cine avea prieteni evrei era considerat om de
vaza.
Georgel Burlacu a condus o echipa de 18 evrei
intr-un atelier de croitorie: „erau niste oameni deosebiti, foarte buni
meseriasi. Au fost oameni de prestigiu in orasul asta, au ridicat prestigiul
orasului, ei ca oameni”. Participa la slujbele religioase evreiesti, si trecea
drept unul de-al lor. Sotia domnului Burlacu, Anisoara, isi aminteste de evrei
ca de cei mai buni prieteni pe care i-a avut: „Eu m-am casatorit de foarte
tinara si am invatat sa gatesc si multe alte treburi de gospodarie de la
femeile evreuce. Cind a plecat fiul meu in armata, era un brutar, chiar Pitaru
ii spunea, care i-a pregatit fiului meu tot felul de colacei si niste
prajiturele de-ale lor care se numeau Kihola.”
In timp ce vorbeste despre culoarea pe care o
dadeau evreii orasului, doamna Anisoara simte emotia unui trecut care nu mai
poate fi recuperat. Arata locurile unde ei isi aveau pravaliile, cizmariile,
croitoriile, de parca si acum ar mai fi fost acolo numai ca nu se pot vedea din
cauza prafului asternut odata cu plecarea lor: „Erau cei mai buni cizmari,
croitori si vindeau cea mai buna inghetata, calupuri intregi de inghetata, cu
toate aromele.”
Copilaria
unui netrebnic
Dintre cele 29 de sinagogi cite existau in
Dorohoi inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, acum au mai ramas doar
doua. Dintre acestea una este ferecata, napadita de buruieni si uitata, undeva
in Piata Wasserman, iar cealalta inca gazduieste in fiecare vineri seara si
simbata rugaciunile celor 39 de evrei. Se aduna toti sa inalte cintece catre
Adonai.
„Simbata nu avem voie nici macar sa raspundem
la telefon. Dar e absurd. Daca lui Bobita al meu ii este foame, eu ce fac, nu
ii dau motanului de mincare? Nici in cimitir nu avem voie sa intram, pentru ca
si mortii trebuie sa se odihneasca.” povesteste Isodor Iancu despre Sabbat,
ridicind usor vocea. In seara asta va oficia o slujba speciala.
Vor avea oaspeti importanti la sinagoga,
tocmai din Austria. Dar nu e prima data. Citeva companii producatoare de filme
de la Hollywood au vizitat comunitatea evreiasca de la Dorohoi in primavara
asta. „Au filmat doua zile. Voiau doar sa vada arhitectura locuintelor din
centrul orasului, ii interesa cum aratau dughenele, inghesuite una linga alta,
cu locuintele deasupra. Le-am recomandat sa filmeze chiar si casa unde s-a
nascut scriitoul Ion Calugaru.”
Locuinta din care s-a ivit in paginile
literaturii romanesti avangardistul Strul Leiba Croitoru (Ion Calugaru) exista
si acum, insalubra si neingrijita, ironic asezata pe strada Progresului. Nu
este considerata casa memoriala.
***
Cele sase constructii din centrul tirgului,
foste perle ale arhitecturii evreiesti,
isi ridica triste coltii printre masini si trecatori nepasatori. Nimic
nu mai aminteste de forfota care in urma cu aproape un secol anima tirgul,
balcoanele impodobite cu flori si perdele de catifea de dupa care se auzea cite
un „Imediat cobor!”, grabit si amabil, cind vreun client intirziat avea nevoie
de un calup de sapun sau de un cot de pinza adusa din strainataturi. Cei mai
batrini stiu ca odata acolo se inghesuiau pravaliile si atelierele evreilor,
dar cei tineri nu au decit imaginea tiganilor care, pina nu demult traiau
printre darimaturi. Anul acesta inca vor arde luminarile de Hanuka in praguri
si la ferestre, dar pe strazi nu se mai simte mirosul imbietor de sufganiot su
sau latkes, ce altadata inmuia gerul aprig de decembrie...
Titirezul istoriei inca se mai invirte cintind
„nes gadol saia sam” (O minune s-a petrecut acolo)...
Centrul evreiesc va deveni Centrul Cultural
„George Enescu”
Situatia celor sase case din centrul orasului a ramas inca incerta. La inceputul anului 2006, au fost mutati romii care se
adapostisera acolo dupa Revolutie, iar acum ruinele pustii au ramas doar
ultimele pulsatii ale unui trecut. Probabil ca dincolo de imaginea dezolanta
care se vede, viata evreiasca inca se desfasoara in ordinea ei normala. In
curind, insa vor fi darimate, vor disparea cu totul.
Primaria municipiului a obtinut aprobare
pentru a le demola. O comisie de expertiza de la Facultatea de Constructii din
Iasi a constatat ca aceste cladiri nu mai pot fi restaurate. Visul comunitatii
evreiesti de a le transforma intr-un muzeu nu mai poate fi realizat. „Noi vrem
sa pastram vechiul Dorohoi, dar nu cred ca merita. Nu cred ca este atit de
important. De indata ce se vor obtine fonduri, cele sase imobile vor fi
demolate, iar in locul lor va fi construit Centrul Cultural George Enescu”, a
declarat Gabriela Balan, refrent urbanistic de la Primaria Municipiului
Dorohoi. Doar trei imobile au fost expropriate, adica urmasii proprietarilor
care sint in Israel vor primi despagubiri in urma evaluarilor, iar cele nerevendicate
au trecut in proprietatea Primariei.
Oana
Balan
Octombrie
2006, Opinia Studenteasca
*Text nominalizat la Premiile Clubului Roman de Presa, Sectiunea Reportaj-Ancheta, 2007
*Text nominalizat la Premiile Clubului Roman de Presa, Sectiunea Reportaj-Ancheta, 2007
