Luminarile de Hanuka s-au stins la Dorohoi

Documentele istorice mentioneaza existenta evreilor in Dorohoi inca de la 1475. Comertul si mestesugurile in tirg erau intretinute de atelierele si pravaliile evreisti. Mai tirziu, consecintele Pacii de la Adrianopol i-au incurajat pe evrei sa se aseze in aceasta zona. Pe de o parte, stabilindu-se aici, ei scapau de persecutiile din Rusia, Polonia sau Slovacia, iar pe de alta parte, fanariotii moldoveni aveau nevoie de contribuabili la visteria statului. Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, dintre cei 14 mii de locuitori ai Dorohoiului 10 mii erau evrei. Atunci orasul colcaia de viata, strazile erau sufocate cu magazinase si sinagogi. Acum toata civilizatia lor se prabuseste inghitita de trecerea timpului si timpurilor.

Aripi frinte

Toamna a cazut ca o pacoste, cu toate daravelile si naravurile ei in pustiul tirg al Dorohoiului. Pasesc apasat pe caldarimul plin de gropi si noroi, iar vinticelul iute imi patrunde ca un vierme in madulare. Centrul orasului, de unde rasareau odata pravaliile si locuintele evreiesti, sta sa se darime. Caramizile dezgolite de tencuiala rinjesc dintre gramezile de gunoi, si inca mai povestesc pe o limba numai de ele stiuta despre vremurile cind negustorii evrei iti zimbeau de dupa tejghea vinzind acadele de zahar ars copiilor. Si poate despre vremurile cind treceau cotiugile ce transportau cofele cu apa vinduta pe un banut, pe cind nu exista canalizare in oras. Dintre ruine invie o civilizatie care mai respira acum doar din treizeci si noua de piepturi. Suflarea lor inca se simte greoaie si plina de nostalgia trecutului pe ulitele tirgului.

Daca asculti atent, inca se mai aud in oras ultimele vibratii ale rugaciunii de pomenire a mortilor, rostita cu ocazia comemorarii a 66 de ani de la Holocaust.

Glasul grav al oficiantului de cult stirneste cite o lacrima in ochii celor prezenti in cimitir. Fiecare a avut rude care au suferit de pe urma persecutiilor. Stau toti cu capetele plecate ascultind ecoul rugaciunii rostite in ebraica: „Adu-ti aminte, Doamne, de sufletul mamei mele care s-a dusin odihna ei,in meritul ce o fac spre vecinica-i pomenire...”

Doar pietrele tombale au ramas nemiscate, una linga alta, solemne si tacute. Unele de marmura neagra, altele de piatra simpla innegrita de ploi si acoperita de paturi verzi-galbui de muschi, toate ascund, invelite in giulgiu, osemintele negustorilor, breslasilor si intelectualilor evrei si chiar ale victimelor Holocaustului. Aproape patru mii de morminte deseneaza o lume inghitita de o istorie de 120 de ani ce se incapatineaza sa existe.

Zvicnirile unui destin

Comunitatea evreiasca din Dorohoi numara in secolul trecut mai bine de zece mii de persoane. Acum au mai ramas doar treizeci si noua, peste care au trecut deja decenii. Restul au plecat fie in Tara Sfinta, fie in lumea de dincolo. Fostii breslasi evrei si-au inchis acum atelierele si au lasat loc dughenelor si consignatiilor ieftine aparute dupa Revolutie ca ciupercile dupa ploaie.

Isidor Iancu invioreaza si acum putina viata evreiasca din tirg. In fiecare zi, in afara de simbata, este la sediul comunitatii, inconjurat de citiva aghiotanti, preocupat de problemele evreilor, dar si de cele ale crestinilor. Tot el oficiaza si slujbele religioase, de doua ori pe saptamina, vinerea si simbata. Nu este rabin, dar „pentru ca au ramas tot mai putini evrei, eu fiind presedintele comunitatii, sint si oficiant de cult. Sint chemat si in tara, de exemplu saptamina trecuta am fost in Ardeal.”, spune domnul Isidor cu o urma de regret in glas, cautindu-si prin geanta o veche rugaciune evreiasca. Are saptezeci de ani si locuieste impreuna cu sotia lui, Mariuta, si motanul Bobita „aproape de-o virsta cu dumneata, domnisoara”, spune Isidor in timp ce se uita cu coada ochiului la gramada de blana alba ce toarce linga el, apoi striga spre sotia sa ce disparuse in bucatarie: „Mariuta, vino sa-l vezi pe Bobita al nostru in poza! Ne-a pozat domnisoara!”

Nu are copii, dar de aproape cincisprezece ani pisica le umple golul din viata si din casa. Nu a avut la cine sa plece in Israel si nici n-ar fi vrut. Toata viata a predat limba romana si din ianuarie 2006 este presedintele comunitatii evreiesti din Dorohoi. In tinerete a fost instructor de dansuri populare la scoala din Braiesti. „Si acum ma intilnesc cu oameni de acolo si imi spun ca nu se mai face nimic. Ce sa fac? Eu cind am facut asta, am facut-o din pasiune, acum daca nu este o motivatie financiara...”

Persecutiile Holocaustului nu l-au ocolit. „Aveam patru ani cind am fost deportat la Bug, impreuna cu mama mea. Hrana de baza erau cojile de cartofi, locuiam cite patruzeci-patruzeci si cinci de persoane in grajduri dezafectate, magazii ale scolilor, fara un dram de foc iarna, fara nici un fel de asternut... noi am supravietuit. Tata a fost concentrat pe un santier de munca, dar a fos impuscat dupa trei saptamini in drum spre Botosani.”

 Isi pierde degetele in servetelul asezat meticulos de doamna Mariuta pe farfuriuta de la cafea si revine asupra dramelor celorlalti. „Aproape 99% din evreii din oras au fost dusi la Bug. Restul au fost obligati sa poarte steaua galbena. Atunci s-au pierdut peste trei mii, iar din cei care s-au intors, citeva sute au plecat in Israel.”

Dincolo de oglinda

„Jidanii”, cum le spunea majoritatea populatiei, erau oameni respectati in oras, aveau un statut privilegiat si faceau parte din lumea buna. Cine avea prieteni evrei era considerat om de vaza.

Georgel Burlacu a condus o echipa de 18 evrei intr-un atelier de croitorie: „erau niste oameni deosebiti, foarte buni meseriasi. Au fost oameni de prestigiu in orasul asta, au ridicat prestigiul orasului, ei ca oameni”. Participa la slujbele religioase evreiesti, si trecea drept unul de-al lor. Sotia domnului Burlacu, Anisoara, isi aminteste de evrei ca de cei mai buni prieteni pe care i-a avut: „Eu m-am casatorit de foarte tinara si am invatat sa gatesc si multe alte treburi de gospodarie de la femeile evreuce. Cind a plecat fiul meu in armata, era un brutar, chiar Pitaru ii spunea, care i-a pregatit fiului meu tot felul de colacei si niste prajiturele de-ale lor care se numeau Kihola.”

In timp ce vorbeste despre culoarea pe care o dadeau evreii orasului, doamna Anisoara simte emotia unui trecut care nu mai poate fi recuperat. Arata locurile unde ei isi aveau pravaliile, cizmariile, croitoriile, de parca si acum ar mai fi fost acolo numai ca nu se pot vedea din cauza prafului asternut odata cu plecarea lor: „Erau cei mai buni cizmari, croitori si vindeau cea mai buna inghetata, calupuri intregi de inghetata, cu toate aromele.”

Copilaria unui netrebnic

Dintre cele 29 de sinagogi cite existau in Dorohoi inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, acum au mai ramas doar doua. Dintre acestea una este ferecata, napadita de buruieni si uitata, undeva in Piata Wasserman, iar cealalta inca gazduieste in fiecare vineri seara si simbata rugaciunile celor 39 de evrei. Se aduna toti sa inalte cintece catre Adonai.

„Simbata nu avem voie nici macar sa raspundem la telefon. Dar e absurd. Daca lui Bobita al meu ii este foame, eu ce fac, nu ii dau motanului de mincare? Nici in cimitir nu avem voie sa intram, pentru ca si mortii trebuie sa se odihneasca.” povesteste Isodor Iancu despre Sabbat, ridicind usor vocea. In seara asta va oficia o slujba speciala.

Vor avea oaspeti importanti la sinagoga, tocmai din Austria. Dar nu e prima data. Citeva companii producatoare de filme de la Hollywood au vizitat comunitatea evreiasca de la Dorohoi in primavara asta. „Au filmat doua zile. Voiau doar sa vada arhitectura locuintelor din centrul orasului, ii interesa cum aratau dughenele, inghesuite una linga alta, cu locuintele deasupra. Le-am recomandat sa filmeze chiar si casa unde s-a nascut scriitoul Ion Calugaru.”

Locuinta din care s-a ivit in paginile literaturii romanesti avangardistul Strul Leiba Croitoru (Ion Calugaru) exista si acum, insalubra si neingrijita, ironic asezata pe strada Progresului. Nu este considerata casa memoriala.

***

Cele sase constructii din centrul tirgului, foste perle ale arhitecturii evreiesti,  isi ridica triste coltii printre masini si trecatori nepasatori. Nimic nu mai aminteste de forfota care in urma cu aproape un secol anima tirgul, balcoanele impodobite cu flori si perdele de catifea de dupa care se auzea cite un „Imediat cobor!”, grabit si amabil, cind vreun client intirziat avea nevoie de un calup de sapun sau de un cot de pinza adusa din strainataturi. Cei mai batrini stiu ca odata acolo se inghesuiau pravaliile si atelierele evreilor, dar cei tineri nu au decit imaginea tiganilor care, pina nu demult traiau printre darimaturi. Anul acesta inca vor arde luminarile de Hanuka in praguri si la ferestre, dar pe strazi nu se mai simte mirosul imbietor de sufganiot su sau latkes, ce altadata inmuia gerul aprig de decembrie...

Titirezul istoriei inca se mai invirte cintind „nes gadol saia sam” (O minune s-a petrecut acolo)...

Centrul evreiesc va deveni Centrul Cultural „George Enescu”

Situatia celor sase case din centrul orasului a ramas inca incerta. La inceputul anului 2006, au fost mutati romii care se adapostisera acolo dupa Revolutie, iar acum ruinele pustii au ramas doar ultimele pulsatii ale unui trecut. Probabil ca dincolo de imaginea dezolanta care se vede, viata evreiasca inca se desfasoara in ordinea ei normala. In curind, insa vor fi darimate, vor disparea cu totul.

Primaria municipiului a obtinut aprobare pentru a le demola. O comisie de expertiza de la Facultatea de Constructii din Iasi a constatat ca aceste cladiri nu mai pot fi restaurate. Visul comunitatii evreiesti de a le transforma intr-un muzeu nu mai poate fi realizat. „Noi vrem sa pastram vechiul Dorohoi, dar nu cred ca merita. Nu cred ca este atit de important. De indata ce se vor obtine fonduri, cele sase imobile vor fi demolate, iar in locul lor va fi construit Centrul Cultural George Enescu”, a declarat Gabriela Balan, refrent urbanistic de la Primaria Municipiului Dorohoi. Doar trei imobile au fost expropriate, adica urmasii proprietarilor care sint in Israel vor primi despagubiri in urma evaluarilor, iar cele nerevendicate au trecut in proprietatea Primariei.

Oana Balan

Octombrie 2006, Opinia Studenteasca
*Text nominalizat la Premiile Clubului Roman de Presa, Sectiunea Reportaj-Ancheta, 2007