Noroc că potopul nu ştie a urca-n pod!

Pe coana Anişoara, preacinstită şi cucernică muma de preot, a păzit-o Dumnezeu de usturimea furiei sale, revărsate anul trecut cam pe vremea asta peste calicul târg al Dorohoiului. I-a rămas în picioare căsuţa cârpită şi pitrocită de vremuri, ani şi stăpâni. Când bicisnica apă a Buhaiului şi-a umflat bojogii şi a măturat toate poalele târgului, făcând una cu pământul casele plămădite din lut, balegă şi paie ale păcătoşilor, coana Anişoara a scos bocind şi jelind lucruşoarele pe gard, le-a uscat, a mai pus un rând de tencuiala şi-a-nnoit spoaiala pereţilor casei de barne, ce, în ciuda vecinilor prăpădiţi în balele malului, a rămas ţeapănă, în picioare.

Bucuroasă şi cuvioasa nevoie mare că năpasta n-a împrăştiat-o şi pe ea cu tot cu acoperiş, coana Anişoara, care de când este mumă de preot nu se mai spurcă nici cu omu' ei, Gheorghiţă, a bătut mătănii la drumul mare şi-a mulţumit Cerului şi Bunului că i-a cruţat avutul ei chivernisit şi-ndopat în căsuţa veche şi pitica de bârne. "De bună seamă că Dumnezeu le vede pe toate! Vedeţi ce-nseamnă credinţa-n Dumnezeu?", propovăduia atunci coniţa, pătrunsă de evlavie, pe strada mânjită pân'la baiere de mizerie, mâzgă, boarfe, scaune, linguri şi cioburi de castroane aduse de şuvoi, cine ştie din a cui agoniseală rupte.

A trecut de-atunci un an aproape pe muchie. Nenorocitii lăsaţi doar cu bulendrele de pe ei şi-au încropit în vremea asta un alt acoperiş, cu chiu, cu vai, mai mic, dar mai trainic. Şi-au luat o alta masă, alte linguri şi, într-un fel, o alta viaţă. Au învăţat, chiar dacă erau bătrâni şi hârsiţi, sau tineri necopţi, că nimic din ce ia chiar si apa, nu este pierdut de tot. La vârste la care anii li s-au aşezat nins pe capete, unii au priceput că sunt încă într-atât de tineri, cât s-o ia de la capăt. Altul. Cu greu, cu vaiete, cu bocete, cu strigate disperate şi alte chinuri şi gânduri negre, au reuşit şi ăi mai tineri, şi ăi mai întrecuţi cu timpul să usuce apa şi să şteargă mâlul puturos din sufletele lor încercate.

În ăst răstimp, coana Anişoara şi-a văzut de grădină, de căsuţă, de biserică şi de Gheorghiţă, pe care l-a pus neîndoielnic la muncă să nu dea Scaraoţchi-n el cu lene.

Adânc pătrunsă de spaima apelor învolburate anul trcut, şi şi mai şi de avertismentele de cod galben, roşu şi-n toate culorile, anunţate alarmist de televizionişti, coana Anişoara s-a gândit acum că paza bună face mai mult decât chiar nădejdea bunului Dumnezeu. De două zile-ncoace, de când fierb televizoarele de coduri care hidrologice, care de ploi şi vijelii, cuncernica femeie îşi îndeasă harpagonic agoniseala în saci pe care-i leagă bine la gură şi-i urcă-n podul bojdeucii de bârne, la bun adăpost, asteptând să vină potopul. C-o veni, că n-o mai veni învolburată de pe coastele Pădurenilor apa Buhaiului, coana Anişoara, chiar de-o rămâne fără bujda, şi-a pus cotrenţele la adăpost...

Nebunii din burta Dămăroaiei

De la Piaţa Romană până la Unitatea de Pompieri din Dămăroaia face fix 40 de minute, în zilele bune când e sprintenă ca o tinereţe ce aleargă hăhăind desculţ printr-un Bucureşti zâmbitor. În cele în care strada este sufocată şi tuşeşte din greu, face mai bine de-o oră. E ca o hârcă ştirbă şi greoaie ce se sprijină în baston din metru în metru.

În fiecare după-amiază, cam pe la 4.30 – 5.00, îmi dau întâlnire cu maşina 331 la Televiziune. Uneori este grăbită şi mă agaţă repede de pe trotuarul înghesuit de la Charles de Gaulle, alteori mă lasă să o aştept însetată, să-mi frământ nervii ca o amoreză bănuitoare. Când în sfârşit vine, o iau la braţ ca pe o veche prietenă, şi încep să o storc de poveşti.

„Asta e, până o să avem maşină mică, trebuie să suportăm RATB-ul!”, rosteşte către mine o voce ageră de fată din stânga mea, într-o miercuri după-amiază, din martie. Aglomeraţia din maşină începe să nu mă mai deranjeze şi fluier dintr-o dată la gânduri să se oprească din alergătură. Pe la Muzeul Satului. Mă uit la ea, la vecina mea de culoar îngust de RATB, micuţă, firavă şi puţin mai „colorată”, gata să o contrazic. Îmi zâmbeşte şi începe să lungească vorba ca şi cum ne-am cunoaşte demult. Îmi cade privirea pe braţul ei întins pe bara portocalie din autobuz. Cicatrici aliniate, una după alta, îi crestau antebraţul. Din spate, un bărbat cu privirea lunecoasă şi faţa transpirată şi la fel de cafenie se uită la mine şi-mi spune desuet: „Mergeţi des cu 331? Mă ofer să vă conduc, mi-am recuperat permisul astăzi”.

Mai încolo…
… două asistente medicale se duc spre serviciu, în tura de noapte, la un centru de bătrâni din Pajura. Şerban, Popeasca sau domnu’ Mihai sunt protagoniştii unui film cu nebuni povestit de cele două femei. Vârsta i-a adus le-a otrăvit minţile bătrânilor din centrul din Pajura. „Într-o noapte mă întreba cine e femeia aia de pe perete, că vine să-l omoare. I-am zis: «Da, domnu’ Mihai, aveţi dreptate, parcă are ceva la spate, un băţ». Ce să-i spun? Nici nu-ţi vine să crezi că a fost un om cu carte la viaţa lui. Şi fi-su ala, care vine cu jipanu’ numai când îşi aduce aminte!”, i se destăinuieşte afectată una dintre ele, celeilalte.

Doi „lipitori” de afişe urcă de la Casa Presei. Îşi trag cu greu angaralele după ei: câte un căruţ plin cu role de hârtie ce urmează să învelească stâlpii din oraş cu spectacole, concerte, circ, şi câţiva saci jegoşi în care au bidinelele şi „smacul” lipicios. Ocupă jumătate din culoar cu bagajele lor. Oricum sunt ocoliţi de ceilalţi călători pentru că sunt murdari şi miros a acreală. Coboară la Izbiceni, locuiesc într-o cămăruţă cu chirie în Dămăroaia. Cu mâinile mânjite butonează telefoane de ultimă generaţie la care eu tânjesc de multă vreme, dar salariul meu urlă de fiecare dată ca din gură de şarpe: „Nuuu!!”.

Controlul…
… urcă rar în 331. Dacă n-a urcat de la Piaţa Presei Libere, pot să răsuflu uşurată când ştiu că mi-a expirat abonamentul, că nu mai vine. De la cele trei staţii de pe Poligrafiei oamenii urcă parca de-al dracului, în ciuda maşinii. Abia dacă mai încape un ac, dar nimeni nu vrea să mai aştepte. Cu doar trei staţii înainte de capăt, 331 îşi deşartă aproape toată „încărcătura”, la Bulevardul Bucureştii Noi, şi pleacă mai departe sprintenă.

Are…
… multe mâini, multe picioare, mulţi ochi şi multe urechi. Maşina 331 a devenit de ceva vreme o prietenă intimă de-ale mele, ne împărtăşim gândurile cele mai ascunse, ne scuturăm câteodată sau ne dăm cu capul de pereţi. Ne mirosim sudorile şi ne călcăm pe bătături. Legătura noastră bolnăvicioasă se termină brusc doar ca să o ia de la capăt a doua zi cu alte istorii de cartier, poveşti de viaţă, triste sau pline de vrie, cu alt Bucureşti, din centru, de la Piaţa Romană nr. 9, până la capătul colbăit al Dămăroaiei.

Chiar misto :)

Better than words

Cronica unei tragedii la români

Când e vorba de „căpătat”, românul nu se uită de la cine ia, că o fi de la stat, că o fi de la săraci, important este ca para-ndărătul să intre în buzunarul haiducului. Acum vreo cinci luni potopul a înghiţit jumătate de Moldovă, iar oamenii au ieşit de sub nămol cum au putut, după culoarea politică a cârmuitorului de obşte.



Într-o noapte, la sfârşitul lui iunie, vreo 300 de familii din Dorohoi s-au văzut lipite pământului. Averea pe care au adunat-o într-o viaţă, s-a transformat în muşuroaie de lut, plămădite de apele furioase. Au scormonit a doua zi prin balele pârâului şi şi-au scos blidele şi feţele de pernă. Şi-au scos şi amintirile, şi tinereţile pe care şi le-au petrecut adunând nimicuri pe care apoi le-au păstrat ca pe tezaure. S-au spurcat cu preşedintele în vizitele de lucru. Preşedintele a plecat, ei au rămas în mizeria lor şi în zădărnicia făgăduielilor.

Nebunia ajutoarelor

Au scăpat ca prin minune din zoaia pârâului ce le-a spălat averea, şi-au făcut o cruce creştinească şi au pupat pământul că le-a rămas viaţa. Apoi au lâncezit luni de zile printre ruinele fărâmiţate de buldozere şi printre promisiunile autorităţilor de ajutor, blestemându-şi zilele cu care au rămas.





Planurile s-au făcut ca la carte: s-au scos conservele expirate din rezervele de stat şi au fost împărţite gurilor căscate de foame, s-au deblocat fondurile umanitare UE, s-au făcut centre de colectare a ajutoarelor, unde tot românul a adus ce nu-i mai trebuia prin casă: cărţi, caiete, poşete, pantofi cu toc, costume de baie şi ce-au mai găsit prin debara. Tirurile au plecat în direct la televizor către zonele sinistrate. Imaginea tirurilor inscripţionate cu titulaturi pompoase îmi aduce aminte de zilele din anii ’90 când se descărcau tirurile cu ajutoare din Canada. Atunci când am mâncat pentru prima dată batoane „Mars” sau „Milkey Way”, când am avut pentru prima dată culori de ceară şi cărţi de colorat dichisite.

Sfânta Dijmă

Toate ca toate, dar oamenii tot fără case au rămas. S-au adăpostit pe unde au putut. Nici nu le mai mirosea bâhleala apelor. Muştele nu-i mai deranjau. Abia pe la începutul lui septembrie au primit nişte planuri de case. A venit şi doamna Udrea, a săpat la temelii, a făcut poze şi a plecat cu tot cu alaiul de presă. Au ajuns şi materialele de la Guvern, s-a făcut licitaţie pentru firmele executante. Patronii şi-au făcut însă socotelile lor, că doar n-aveau să iasă în pagubă. Era rost de furat şi nu puteau rata ocazia. Oamenilor le-a mai venit inima la loc, numai că din sărăcia nenorociţilor şi-au făcut vile şi baştanii. Constructorii le-au dijmuit materialele sinistraţilor ca să le iasă şi lor o afacere cinstită. Reţeta e simplă: un sac de ciment de la cutare, un palet de BCA-uri de la cutariţă, decontate de Guvern şi vândute de constructor. Păgubitul: tot calicul.

În prag de iarnă, sinistraţii au ajuns la capătul puterilor, păcăliţi de autorităţi şi furaţi de constructori. Cei care au mai avut o brumă de bani şi-au cumpărat materialele ce n-au sosit încă de la Guvern. Alţii dorm şi acum în containere pe dealul Polonicului, cu tot cu odrasle şi bunici. N-am mai auzit nimic despre albia pârâului care ar fi trebuit decolmatată de ani de zile şi astfel s-ar fi evitat nenorocirea atâtor oameni. N-am mai auzit dezbateri aprinse la televizor, n-am mai văzut-o pe Sandra Stoicescu cu cizme de cauciuc aproape plângând în direct, nu l-am mai văzut pe sociologul Marius Pieleanu explicând cum se fac îndiguirile… Domnilor, e timpul să vă luaţi carele şi faceţi un follow-up la subiect!

Primul Interviu cu Mircea Petru

Am invatat

Am invatat, in cei sapte ani de acasa si de la oameni alesi pe care Dumnezeu mi i-a scos in cale, sa nu mint. Orice s-ar intampla sa spun adevarul, indiferent de consecinte. Am invatat ca trebuie sa-mi asum aceste consecinte si ca asumarea face parte din caracterul si integritatea mea. Am invatat ca intre oamenii mari problemele se rezolva cu cartile pe fata, ca trebuie mereu sa ramana un loc de buna ziua, un loc de un zambet si de o amintire placuta. Am invatat ca nu suntem singuri pe lume, ca nu suntem entitati individuale intr-o sticla aruncata pe mare.
Imi plac oamenii cu caracter, oamenii care au coloana vertebrala si care stiu sa spuna lucrurilor pe nume si nu baga capul in nisip atunci cand se afla la rascruce.
Parsivenia este cea mai imunda trasatura pe care o poate avea un om. Si asta vine din lasitatea de a rezolva problemele pe o cale dreapta, corecta si onesta. Le-am invatat degeaba? Parsiveniei i se raspunde tot cu parsivenie sau cu rabdarea de a intoarce celalalt obraz?

Mai am de invatat detasarea, neimplicarea si controlul impulsurilor.