Amintiri din personal

Patru ani de zile am mers cu personalul Iasi - Dorohoi. Are 24 de statii, in cei 154 de kilometri cat masoara linia ferata intre cele doua localitati. Nu am reusit sa le contabilizez niciodata pe toate, am ajuns doar pana la vreo 7: 4 imediat dupa Dorohoi si vreo 3 inainte de Iasi. Imi imparteam cele patru ore de mers cu "caruta" in patru postate de drum.
Prima parte era Dorohoi - Ungureni, a doua Ungureni - Trusesti, a treia Trusesti - Vladeni si a patra Vladeni-Iasi. Intre fiecare timpul pretuia o ora. Trenul, batran si ruginit, se tara mocait statie dupa statie, parca potentandu-mi nerabdarea. Odata ce trenul a trecut de IMUG, cadavrul fostei Intreprinderi de Masini si Utilaj Greu din DOrohoi, imi indreptam privirea spre campuri verzi, baltind in noroi sau acoperite de zapada.
Campul este peste tot la fel, dar verdele acela dintre Dorohoi si Carasa era cel mai crud, cel mai pur, iar zapada nu avea nicaieri reflexe mai albastrii. Teiul batran din statia de la Carasa incerca mereu sa-si vare bratele pe coridorul murdar al vagonului. Il salutam de fiecare data. Parca ar fi vrut sa urce si el in tren, sa plece departe de gara trista de caramida dezgolita si cu ferestrele sparte.
Vantul batea fluierand in sala de asteptare a garii. Uneori mai izbea ferestrele nervos de perete. Frunzele uscate, pungile aruncate, hartiile si mizeriile si-au gasit toate adapost acolo si mai cascau din cand in cand a lene la cate o raza de soare ce mai patrundea de stratul gros de colb.



Mateeniul vine apoi cu noroi. Femeile care au fost dimineata la piata cu lapte, branza sau oua, coborau ciuntite de sale de pe scara inalta trenului. Aveau veste impletite din lana de oaie turcana peste umeri si broboade cu flori mari, rosii. Ce-au luat pe mere, au dat pe pere la targ. Nu poti sa tii paralele ciot in batista si sa te intorci cu ele bot acasa. Sacosele de rafie, cu baierile innegrite deja si legate cu o basma ca sa nu taie la palme, aveau indesate in ele bucate de la targ, oloi, sare, biscuiti, drojdie si cate o sticla de cuic. De ala ieftin de 20 de mii sticla.
La Vorniceni coboara aia mai cu stare. E sat de oameni chiaburi. Ungureniul e la fel si s-a dus un sfert de drum.
Trusestiul il recunosteam mereu dupa silozurile mari, verzi, chiar de langa gara. Trusestiul e oras, un oras mai aproape de Botosani decat de Iasi. Deja au cam coborat toti targovetii, iar trenul poarta doar de aici incolo studentii inghesuiti pe banchetele crestate cu briceagul si pachetul de acasa. Miroase in compartimente a parjoale, sarmale sau placinte cu branza. Rasete si glume de la un compartiment la altul pentru ca toti se cunosc intre ei.
Se fac echipele de Tudor, echipele de Copou, care si cum se combina la un taxi, maxi-taxi sau tramvai. Pe 7 (tramvaiul care pe vremuri ii ducea pe studenti de la Gara in Tudor - acum cred ca e 2 -ul, nu mai stiu cum mai schimba RATP-ul traseele) trebuia sa-ti iei musai bilet, pentru ca era intotdeauna control.
De la Trusesti ma departe trenul de indreapta mofturos, ca un mos care se vaita de spate, spre granita dintre judete si intra lin si lenes, fluierand din cand in cand a lehamite, in campiile si luncile Jajaiei. Hodorogeste ca o caruta stricata peste podurile de metal inaltate peste fiestece paraulete, firicele de apa, de nici broasca n-are unde sari.
Hartoapele se intind parca fara sfarsit, cu galme de dealuri, care mai mici, care mai mari. Se mai iteste pe ici pe colo o gospodarie de oameni acatarii, cu animale de prasila in ograda si cu fantani gospodaresti la poarta.
Vladeniul e trist, mereu abatut de ploaie. Carciuma de tabla cu gratii la ferestre este paznicul garii.De la Vladeni rasufli usurat si gandesti ca mai e o aruncatura de bat pana la Iasi. O ora. Deja parca iti vine sa te dai jos si sa o iei la picior, de indata ce iesi din tunelul de la Movileni, cel mai lung tunel din Moldova. Cinci minute de intneric, glume, poante si sperituri si gata. Porneste spre Letcani, ocolind dealuri. Aici trage mereu pe a doua linie si de acolo ia viteza. In 10 minute e la Iasi. E linia mai buna si merge mai repede. Paralel cu linia ferata se vad masinile, care se iau la intrecere cu batranul tren. Apoi zdruncina gardul din spate al Antibiotice Iasi si se apropie de Canta. Cartierul unde trenul merge pe sub geamul garsonierelor si pe sub peretii fabricii de tigarete. Studentii deja isi dau jos pachetele, termina jocul de carti, isi spun ultimele bancuri si incheie povestile vanatoresti despre examene si profi. Stiti cum sunt studentii, exact ca vanatorii si pescarii, cand povestesc patanii de la examene si seminarii.
Legendele studentesti care s-au adunat intre peretii compartimentului se risipesc apoi in camerele de camin, povestite altor si altor studenti.
Trenul cursa Dorohoi -Iasi este unul de studenti, navetisti si pietari. De la Dorohoi pleaca cu studenti si pietari care se disipa pe drum pana la Trusesti, matusi cu broboade si unchesi ce-si tin cusma indesata pe crestet si au mainile batatorite de sapa.
Studentii raman stapani pe sarpele albastru ce tremura din toate suruburile pana la Iasi. De la Todireni incep navetistii. De regula niste betivi ordinari, care pleaca la munca cu tuica in haina, cu secarica luata din gara. Seara, cu personalul de 7.32, se intorc acasa, de la Iasi. Deja sunt afumati bine, munciti, si au cumparate banane si suc. Pentru tancii mucosi si cu unghiile negre de tarana, care-i asteapta in mijlocul ograzii, fugariti de muiere din balea cu zoile rufelor.
Personalul - legenda Iasi-Dorohoi, are trei curse pe zi. Pleaca de la Iasi la 6.20, la 10.12 si la 19.32.
De la Dorohoi pleaca la 01.28, 12.17 si 15.05. Bineinteles, orele au variat, acum este cu totul alt program, care nu mai seamana deloc cu cel al studentiei mele.
Cand eram in anul I de facultate trenul venea semet, cu 10 vagoane de la Botosani, asteptat ca flacaul din catanie de o armata de oameni. Statea 15 minute, cat schimba locomotiva si pleca fluierand mai departe. Cine avea norocul sa gaseasca loc, sau mai rar un compartiment intreg liber, il tinea ocupat pentru prietenii care inca mai carau la valize si borcane cu bors de pui inca aburind.
Din anul al 2-lea de facultate l-au pus doar de la Dorohoi si in loc de doua curse au pus 3. Acum nu mai pleca mandru cu 10 vgoane, ci pleca precum un caine jegarit cu patru vagoane pline ochi.
Nea Eugen sau nea Petrica isi luau paleta verde si se duceau la capul trenului sa i-o arate si se urnea matahala incet-incet spre bariera.
Trenul asta era de o naturalete fantastica. În tren, vara era cald de te coceaci ca un mic pe gratar, simteai cum ti se lipeste praful pe sudoarea ce-ti curgea siroaie pe frunte si spinare, iar iarna desenai floricele stratul de zapada ce imbraca geamul pe dinauntru. In cele patru ore ajungeai sloi la Iasi, cu o cistita bonus, o gripa sau macar un guturai. Toamna soarecii se fugarau de la o bacheta la alta, hamesiti de foame, poate o mai fi aruncat vreun cascat un ambalaj de la un pachet de biscuiti pe jos sa culeaga si ei firimiturile. Ospat era in compartimentele in care se mancau seminte.


Cu toate astea e trenul legenda al tineretii si studentiei mele, trenul care ma ducea o vineri pe luna acasa si ma aducea duminica inapoi la facultate. Apoi din ce in ce mai rar, spre deloc. Trenul in care te serveste un strain cu napolitane si tu spui politicos "nu multumesc", dar tot iei pana la urma, trenul in care un tigan tanar se uita la tine si iti ghiceste viitorul. Este trenul-camera de camin, unde studentii cu blugi spalati de prea multe ori ca sa-ti mai dai seama de culoarea lor, si bluze lalai sau camasi necalcate, isi povestesc intamplari din liceu sau pregatesc o iesire la bere.
I se spunea "caruta" de catre studenti si era asteptat cu imbratisari si sarutari pe la peronul "0 C" din Iasi Nord, de iubita sau iubitul din Vaslui, din Bacau sau din Barlad. Suparari mari si drame se nasteau cand nu puteau sa-i intampine.
Era asteptat cu suspine de liceence doldora de romanticale care visau la iubitul lor student la Litere sau Politehnica la Iasi, la a doua linie in gara Dorohoi. La 11 noaptea, vinerea, era plin de fete de liceu plecate cu alte pretexte de acasa.

Oameni

Daca ar fi sa adun toti oamenii pe care i-am cunoscut in ultima jumatate de an, cred as avea cate o poveste pentru fiecare sa umplu un caiet de dictando de 1000 de file, si ar avea timp sa faca si colturi. Si as lua fiecare pagina in parte si i-as intoarce colturile. Si poate ca as incepe in fiecare saptamana cate un caiet nou, pentru ca m-ar deranja o pata sau o coperta roasa.

Sunt oameni tristi, oameni care plutesc in parfumul lor si oameni fericiti si frumosi. Si m-am indragostit de o mie de ori, si am uitat la fel de repede. Acum ii am pe toti inramati si pusi la rand pe un perete lung ce nu pare sa se sfarseasca.
De la fiecare dintre ei mi-a ramas cate ceva, cu fiecare dintre ei am impartasit cate ceva.
Mizerie
Povestea pictorului batran si parasit de nevasta, este de departe cea mai putin fericita dintre toate. Isi ineca zilele in alcoolul care i se scurgea balos pe mustatile si barba neingrijite. Sevaletul astepta picturi incepute de multa vreme, dar care nu si-au mai gasit inspiratia in penelul sau. A fost singurul care mi-a starnit mila si m-a facut sa-mi dau seama de mizeria si derizoriul vietii. Orice medalie are un revers, cere absolut un sacrificiu. Tanguielile sale starneau duhori de borhot si totodata deznadejde. Radu Daranga,pictorul nefericit haituit de propriile fantome m-a invatat ca luciditatea nu este neaparat sora cu fericirea,lucurile care au masura sunt si cele care dau masura vietii.
Delicatete
Smaranda Morgovan m-a strans de mana ca o mama. Daca nu ar fi venit troleibuzul 69, probabil ca ar mai fi palavragit vreo jumatate de ora in statie, dupa ce am stat la povesti si taifasuri, asa cum ii place ei sa spuna, intr-o incapere cu un aer aparte de la etajul al treilea al Operei Nationale. Smaranda Morgovan este sufleor la Opera Nationala, este barca de salvare a marilor solisti de opera. Ea le da tonul, ea are grija de regia intrarii lor in scena. Ea, din fosa de sub scena, este "rezumatul" unei piese de opera. Doamna Smaranda m-a invatat ca delicatetea si nobletea nu se gaseste decat in sufletul omului.
Dragoste
Fara indoiala ca definitia este Alexandra si Alec. De la ei am vazut ca acel verset cliseizat deja pe nedrept din Corinteni este cu adevarat posibil in lumea noastra. Ei sunt ceea ce eu nu am vazut pana acum decat in piesele dramatice sau in filme bune de dragoste. Nu stiu inca daca eu pot simti ceea ce ei simt, dar probabil ca, asa cum imi mai spune din cand in cand Alexandra, va veni si vremea mea.
Chipuri
Am vazut ca toata lumea uraste minciuna, dar toata lumea minte. Toata lumea uraste nedreptatea, dar toata lumea este nedreapta.
Curvele sunt cele mai frumoase si interesante. Sunt destepte si stralucitoare, dar nu indeajuns de destepte ca sa mascheze faptul ca sunt curve. Papagalii sunt, normal, colorati si cu un cos cu fructe exotice pe cap. Ei sunt distractivi in sensul pur al cuvantului. Si le plac curvele.

Azi e inca miercuri.

Maine hodinesc, poimaine ma pregatesc sa fac baie si raspoimaine chiar fac baie. Asa ca, nu deranjati! Sunt in greva.
Visam cu totii la seful ideal. Il injuram si-i batem matanii pe scari la Patriarhie nenorocitului de sef care face programarile. Ooo, nu iar trezit la 5, stat peste program! Sindicalistul din noi se ridica semet si bate cu pumnu-n piept.
Dupa studii si documentari istovitoare prin balcanismul ce ne curge prin vene (bine, si prin apa ruginita ce curge prin robinetul de la baie), Femeia Practica (adica IO) a ajuns la urmatoarea concluzie. Pentru autenticitate, iata solutia inregistrata:




P.S.: Pentru bunul mers si dezvoltarea multilaterala a intreprinderii, precum si pentru indeplinirea cincinalului, va trebui sa ne sacrificam fiecare zi de miercuri. (Si cand te gandesti ca nici cravata de pioner n-am avut!)

Achizitii

In ultima luna am avut parte de cateva lectii. Am avut nevoie de timp sa le rumeg, sa iau creionul si sa fac scheme pe hartie, asa cum faceam in facultate inainte de examene, ca sa pricep mai bine si sa ajung de fapt la o schema redusa a esentialului. Am cunoscut multi oameni frumosi, destepti si incantatori.
Voi incepe cu domnul Gheorghe Florescu. Nu stiti cine este Gheorghe Florescu? Este un acrobat. Un acrobat peste timp si peste scheme sociale si politice. Pe Hristo Botev nr. 10 exista in secolul trecut magazinul de cafea al armeanului Avedis Carabelaian. Apoi Gheorghe Florescu, angajat al ICRA Bucuresti, cu o poveste si un arbore genealogic fantastic,a tinut un magazin de cafea veritabila in buricul capitalei si in miezul regimului comunist. Dar pentru mai multe detalii despre acest personaj va recomnad "Confesiunile unui cafegiu", de Gheorghe Florescu. Pentru a va starni pofta totusi, voi posta textul scris si publicat deja despre domnul Florescu. E o mare figura, domnul Florescu!
Oamenii deosebiti pe care i-am cunoscut in ultima vreme au estompat scarba si gustul amar lasat de lichele si caractere mizerabile. Nici nu merita irosit timpul si spatiul. E prea scump si nu mai avem timp sa vedem cat de frumoasa este viata, chiar si in Bucurestiul gri, trist si uneori fermecator.
Inca nu am descoperit cat e de frumos Bucurestiul duminica. O sa ma straduiesc. Pana acum am avut o singura duminica libera, cand am zacut in pat, fotofoba, ascunsa sub patura si cu storurile trase. Achizitiile au fost multe in perioada asta, de ordin sufletesc, dar le pastrez pentru mine deocamdata.

PS. Postul asta este pentru Laura, care a observat ca am lipsit din peisaj. Mi s-au intamplat atatea incat n-am mai avut timp sa povestesc.