e o rana...

... in scandura usii la care am batut si n-a raspuns nimeni. Deschideti usa cu grija sa nu loviti rana cu cheia. O.P.

Revoluţionarii fără revoluţie sau cum au spoliat revoluţionarii Ziua lui Eminescu

Regia trista din ultimele zile îmi readuce în memorie pasaje citite sau povestite din Revoluţia din 1989.
Eram un boţ de om pe vremea aceea şi nu-mi amintesc decât nişte frânturi dezlânate. N-am trăit perioada comunismului, nu am simţit ce au suferit milioane de români şi de aceea n-am dreptul să judec. Dar am citit despre asta, am cunoscut oameni care au fost la Baricade, oameni care fost la Jilava, care au luat bastoane la metrou la Universitate. Oameni care s-au crezut Prometei după 22 în alte oraşe din România. Părinţi care au rămas cu inima şchioapă după ce le-au murit copiii. Copii care au rămas orfani. Acum 20 de ani părinţii noştri au luptat pentru libertate.

Ce se întâmplă acum, de au îngălbenit ecranele televiziunilor, nu mi se pare decât o regie proastă, absurdă, o copie prea falsă a momentului 89. Prea falsă pentru că de data asta îi lipseşe idealul. Personaje fără cauză, fără noimă, fără rost au ieşit în faţă să reclame Legea Sănătăţii, pe care nici măcar n-au citit-o, au ieşit să apere SMURD-ul, despre care nu ştiu mare lucru decât că sunt "ăia care vin la accidente", sărăcia şi pensiile mici.  Probabil că sunt aceiaşi oameni care în iunie 2010 au făcut dansul pinguinului în faţa Guvernului, care au venit cu măscări şi poezii penibile. Probabil sunt aceiaşi care au umplut terasele de pe Titulescu în iunie 2010.

Mi-e ruşine de românii care au ieşit în stradă fluturând steagul găurit. Mi-e silă de caţele care dezbat aprins subiectul la televizor invocând atitudinile miliţieneşti ale jandarmilor. Mi-e silă de politicienii Opoziţiei care explică cu lux de amănunte motivele pentru care au ieşit oamenii în stradă: sărăcia şi lipsa locurilor de muncă. Un tânăr ferchezuit, niţel mai bronzat (fără niciun gând de discriminare sau rasism) cu freza gelata şi cu clonţu' mare, invitat într-un studio de televiziune să explice el cum a fost bătut de jandarmi, susţinea sus şi tare că el vrea un loc de muncă. Mă întreb de ce nu a găsit până acum un loc de muncă, părea un tânăr voinic, vrednic şi bun de orice treaba.

Imaginile năucitoare din seara de 14 (fix la 22 de ani după Mineriadele din ianuarie) arătau  câţiva băieţi entuziasmaţi, suporteri ai echipelor de fotbal, da, aceia care rup tramvaiele după meciuri, aceia care distrug stadioanele, dau fumigene şi sparg capetele oamenilor cu sticle de bere. Şi da, aceia care peste 20 de ani vor spune celor care se nasc acum că ei sunt revoluţionari, care vor ieşi în stradă şi peste 20 de ani să-şi ceară indemnizaţia de revoluţionar.

O doamnă care bocea de sărea cămaşa de pe ea, totodată şi cerceii masivi de aur din urechi, spunea că are 32 de ani de muncă (asta la cel mult cei 45 pe care îi arăta) şi doar 300 de lei pensie. Nu e vina ei. Alături, un domn cu pălărie şi cu mustăţile mari întinse pe obraji susţinea că este revoluţionar din 89 şi că acum este hotărât să-l dea jos pe Băsescu, în timp ce izbea cu bastonul de caldarâmul din faţa Teatrului Naţioanal. Nu e vina lui.

În tot acest timp, când oamenii cred că fac o a doua revoluţie în Piaţa Universităţii, politicienii îşi freacă mâinile gândind bălos la ciolanul Puterii care prinde contur, iar preşedintele transmite un mesaj de Ziua Culturii Naţionale, ziua poetului naţional, Mihai Eminescu: "Trebuie să investim în educaţie".

Din noianul de proteste şi de breichiniuzuri revoluţionare, a mai scăpat o ştire: H&M a anunţat că va deschide anul acesta încă 11 magazine în România. Ironic, nu?

Luminarile de Hanuka s-au stins la Dorohoi

Documentele istorice mentioneaza existenta evreilor in Dorohoi inca de la 1475. Comertul si mestesugurile in tirg erau intretinute de atelierele si pravaliile evreisti. Mai tirziu, consecintele Pacii de la Adrianopol i-au incurajat pe evrei sa se aseze in aceasta zona. Pe de o parte, stabilindu-se aici, ei scapau de persecutiile din Rusia, Polonia sau Slovacia, iar pe de alta parte, fanariotii moldoveni aveau nevoie de contribuabili la visteria statului. Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, dintre cei 14 mii de locuitori ai Dorohoiului 10 mii erau evrei. Atunci orasul colcaia de viata, strazile erau sufocate cu magazinase si sinagogi. Acum toata civilizatia lor se prabuseste inghitita de trecerea timpului si timpurilor.

Aripi frinte

Toamna a cazut ca o pacoste, cu toate daravelile si naravurile ei in pustiul tirg al Dorohoiului. Pasesc apasat pe caldarimul plin de gropi si noroi, iar vinticelul iute imi patrunde ca un vierme in madulare. Centrul orasului, de unde rasareau odata pravaliile si locuintele evreiesti, sta sa se darime. Caramizile dezgolite de tencuiala rinjesc dintre gramezile de gunoi, si inca mai povestesc pe o limba numai de ele stiuta despre vremurile cind negustorii evrei iti zimbeau de dupa tejghea vinzind acadele de zahar ars copiilor. Si poate despre vremurile cind treceau cotiugile ce transportau cofele cu apa vinduta pe un banut, pe cind nu exista canalizare in oras. Dintre ruine invie o civilizatie care mai respira acum doar din treizeci si noua de piepturi. Suflarea lor inca se simte greoaie si plina de nostalgia trecutului pe ulitele tirgului.

Daca asculti atent, inca se mai aud in oras ultimele vibratii ale rugaciunii de pomenire a mortilor, rostita cu ocazia comemorarii a 66 de ani de la Holocaust.

Glasul grav al oficiantului de cult stirneste cite o lacrima in ochii celor prezenti in cimitir. Fiecare a avut rude care au suferit de pe urma persecutiilor. Stau toti cu capetele plecate ascultind ecoul rugaciunii rostite in ebraica: „Adu-ti aminte, Doamne, de sufletul mamei mele care s-a dusin odihna ei,in meritul ce o fac spre vecinica-i pomenire...”

Doar pietrele tombale au ramas nemiscate, una linga alta, solemne si tacute. Unele de marmura neagra, altele de piatra simpla innegrita de ploi si acoperita de paturi verzi-galbui de muschi, toate ascund, invelite in giulgiu, osemintele negustorilor, breslasilor si intelectualilor evrei si chiar ale victimelor Holocaustului. Aproape patru mii de morminte deseneaza o lume inghitita de o istorie de 120 de ani ce se incapatineaza sa existe.

Zvicnirile unui destin

Comunitatea evreiasca din Dorohoi numara in secolul trecut mai bine de zece mii de persoane. Acum au mai ramas doar treizeci si noua, peste care au trecut deja decenii. Restul au plecat fie in Tara Sfinta, fie in lumea de dincolo. Fostii breslasi evrei si-au inchis acum atelierele si au lasat loc dughenelor si consignatiilor ieftine aparute dupa Revolutie ca ciupercile dupa ploaie.

Isidor Iancu invioreaza si acum putina viata evreiasca din tirg. In fiecare zi, in afara de simbata, este la sediul comunitatii, inconjurat de citiva aghiotanti, preocupat de problemele evreilor, dar si de cele ale crestinilor. Tot el oficiaza si slujbele religioase, de doua ori pe saptamina, vinerea si simbata. Nu este rabin, dar „pentru ca au ramas tot mai putini evrei, eu fiind presedintele comunitatii, sint si oficiant de cult. Sint chemat si in tara, de exemplu saptamina trecuta am fost in Ardeal.”, spune domnul Isidor cu o urma de regret in glas, cautindu-si prin geanta o veche rugaciune evreiasca. Are saptezeci de ani si locuieste impreuna cu sotia lui, Mariuta, si motanul Bobita „aproape de-o virsta cu dumneata, domnisoara”, spune Isidor in timp ce se uita cu coada ochiului la gramada de blana alba ce toarce linga el, apoi striga spre sotia sa ce disparuse in bucatarie: „Mariuta, vino sa-l vezi pe Bobita al nostru in poza! Ne-a pozat domnisoara!”

Nu are copii, dar de aproape cincisprezece ani pisica le umple golul din viata si din casa. Nu a avut la cine sa plece in Israel si nici n-ar fi vrut. Toata viata a predat limba romana si din ianuarie 2006 este presedintele comunitatii evreiesti din Dorohoi. In tinerete a fost instructor de dansuri populare la scoala din Braiesti. „Si acum ma intilnesc cu oameni de acolo si imi spun ca nu se mai face nimic. Ce sa fac? Eu cind am facut asta, am facut-o din pasiune, acum daca nu este o motivatie financiara...”

Persecutiile Holocaustului nu l-au ocolit. „Aveam patru ani cind am fost deportat la Bug, impreuna cu mama mea. Hrana de baza erau cojile de cartofi, locuiam cite patruzeci-patruzeci si cinci de persoane in grajduri dezafectate, magazii ale scolilor, fara un dram de foc iarna, fara nici un fel de asternut... noi am supravietuit. Tata a fost concentrat pe un santier de munca, dar a fos impuscat dupa trei saptamini in drum spre Botosani.”

 Isi pierde degetele in servetelul asezat meticulos de doamna Mariuta pe farfuriuta de la cafea si revine asupra dramelor celorlalti. „Aproape 99% din evreii din oras au fost dusi la Bug. Restul au fost obligati sa poarte steaua galbena. Atunci s-au pierdut peste trei mii, iar din cei care s-au intors, citeva sute au plecat in Israel.”

Dincolo de oglinda

„Jidanii”, cum le spunea majoritatea populatiei, erau oameni respectati in oras, aveau un statut privilegiat si faceau parte din lumea buna. Cine avea prieteni evrei era considerat om de vaza.

Georgel Burlacu a condus o echipa de 18 evrei intr-un atelier de croitorie: „erau niste oameni deosebiti, foarte buni meseriasi. Au fost oameni de prestigiu in orasul asta, au ridicat prestigiul orasului, ei ca oameni”. Participa la slujbele religioase evreiesti, si trecea drept unul de-al lor. Sotia domnului Burlacu, Anisoara, isi aminteste de evrei ca de cei mai buni prieteni pe care i-a avut: „Eu m-am casatorit de foarte tinara si am invatat sa gatesc si multe alte treburi de gospodarie de la femeile evreuce. Cind a plecat fiul meu in armata, era un brutar, chiar Pitaru ii spunea, care i-a pregatit fiului meu tot felul de colacei si niste prajiturele de-ale lor care se numeau Kihola.”

In timp ce vorbeste despre culoarea pe care o dadeau evreii orasului, doamna Anisoara simte emotia unui trecut care nu mai poate fi recuperat. Arata locurile unde ei isi aveau pravaliile, cizmariile, croitoriile, de parca si acum ar mai fi fost acolo numai ca nu se pot vedea din cauza prafului asternut odata cu plecarea lor: „Erau cei mai buni cizmari, croitori si vindeau cea mai buna inghetata, calupuri intregi de inghetata, cu toate aromele.”

Copilaria unui netrebnic

Dintre cele 29 de sinagogi cite existau in Dorohoi inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, acum au mai ramas doar doua. Dintre acestea una este ferecata, napadita de buruieni si uitata, undeva in Piata Wasserman, iar cealalta inca gazduieste in fiecare vineri seara si simbata rugaciunile celor 39 de evrei. Se aduna toti sa inalte cintece catre Adonai.

„Simbata nu avem voie nici macar sa raspundem la telefon. Dar e absurd. Daca lui Bobita al meu ii este foame, eu ce fac, nu ii dau motanului de mincare? Nici in cimitir nu avem voie sa intram, pentru ca si mortii trebuie sa se odihneasca.” povesteste Isodor Iancu despre Sabbat, ridicind usor vocea. In seara asta va oficia o slujba speciala.

Vor avea oaspeti importanti la sinagoga, tocmai din Austria. Dar nu e prima data. Citeva companii producatoare de filme de la Hollywood au vizitat comunitatea evreiasca de la Dorohoi in primavara asta. „Au filmat doua zile. Voiau doar sa vada arhitectura locuintelor din centrul orasului, ii interesa cum aratau dughenele, inghesuite una linga alta, cu locuintele deasupra. Le-am recomandat sa filmeze chiar si casa unde s-a nascut scriitoul Ion Calugaru.”

Locuinta din care s-a ivit in paginile literaturii romanesti avangardistul Strul Leiba Croitoru (Ion Calugaru) exista si acum, insalubra si neingrijita, ironic asezata pe strada Progresului. Nu este considerata casa memoriala.

***

Cele sase constructii din centrul tirgului, foste perle ale arhitecturii evreiesti,  isi ridica triste coltii printre masini si trecatori nepasatori. Nimic nu mai aminteste de forfota care in urma cu aproape un secol anima tirgul, balcoanele impodobite cu flori si perdele de catifea de dupa care se auzea cite un „Imediat cobor!”, grabit si amabil, cind vreun client intirziat avea nevoie de un calup de sapun sau de un cot de pinza adusa din strainataturi. Cei mai batrini stiu ca odata acolo se inghesuiau pravaliile si atelierele evreilor, dar cei tineri nu au decit imaginea tiganilor care, pina nu demult traiau printre darimaturi. Anul acesta inca vor arde luminarile de Hanuka in praguri si la ferestre, dar pe strazi nu se mai simte mirosul imbietor de sufganiot su sau latkes, ce altadata inmuia gerul aprig de decembrie...

Titirezul istoriei inca se mai invirte cintind „nes gadol saia sam” (O minune s-a petrecut acolo)...

Centrul evreiesc va deveni Centrul Cultural „George Enescu”

Situatia celor sase case din centrul orasului a ramas inca incerta. La inceputul anului 2006, au fost mutati romii care se adapostisera acolo dupa Revolutie, iar acum ruinele pustii au ramas doar ultimele pulsatii ale unui trecut. Probabil ca dincolo de imaginea dezolanta care se vede, viata evreiasca inca se desfasoara in ordinea ei normala. In curind, insa vor fi darimate, vor disparea cu totul.

Primaria municipiului a obtinut aprobare pentru a le demola. O comisie de expertiza de la Facultatea de Constructii din Iasi a constatat ca aceste cladiri nu mai pot fi restaurate. Visul comunitatii evreiesti de a le transforma intr-un muzeu nu mai poate fi realizat. „Noi vrem sa pastram vechiul Dorohoi, dar nu cred ca merita. Nu cred ca este atit de important. De indata ce se vor obtine fonduri, cele sase imobile vor fi demolate, iar in locul lor va fi construit Centrul Cultural George Enescu”, a declarat Gabriela Balan, refrent urbanistic de la Primaria Municipiului Dorohoi. Doar trei imobile au fost expropriate, adica urmasii proprietarilor care sint in Israel vor primi despagubiri in urma evaluarilor, iar cele nerevendicate au trecut in proprietatea Primariei.

Oana Balan

Octombrie 2006, Opinia Studenteasca
*Text nominalizat la Premiile Clubului Roman de Presa, Sectiunea Reportaj-Ancheta, 2007

Munca-i iubeşte pe proşti

El şi ea. La colţ de stradă în Dămăroaia. El, cu faţa brăzdată de griji, muncă şi nevoi. Ea, cu un copil încotoşmănat de mână.
El: "Nu găsesc de muncă. Tu-i mama ei de muncă!"
Ea: "Nu ştii că munca-i iubeşte pe proşti?"

Pricolicii deltei. Jan

Viaţa în deltă este aspră, în tonuri joase şi nuanţe calde. Toate firele de nisip de pe plajă şi de pe uliţele din Sfântu Gheorghe au o veşnicie să se scurgă prin clepsidra zeilor. Marea e nehotărâtă, iar canalele colcăie de mister, vegheate de cherhanale părăsite ce pentru o minte de scriitor ar fi locul ideal unde s-ar consuma o crimă sângeroasă sau poate o poveste tragică de amor.



Jan este omul deltei, aspru şi zeflemitor din fire, care degajă parcă o superioritate primară. Din ochii barcagiului Jan sar scântei. Nu ştie să rezolve ecuaţii şi integrale, poate nu ştie nici unde e Tanzania, dar ştie să vâslească, şi prin apă, şi prin viaţă. Jan este paradigma supravieţuitorului. Cu un chiştoc în colţul gurii şi cu braţele încordate pe vâsle, Jan rezolvă fără prea multă filozofie probleme grave ale ţării, ce le fierb creierii guvernanţilor.


E un fel de Moromete al deltei, care în loc să parlamenteze sfătos în Poiana lui Iocan, are barca lui cu vâsle, în care „încap doar fete frumoase”. Are vreo 35 de ani şi trupul noduros, modelat de muncă, şi un chip cu trăsături dure şi pătrăţoase. Şapca kitschoasă cu inimioare pe care scrie şchiop „Roxy”, lasă afară câţiva cârlionţi şateni, spălăciţi.





Jan se uită la cer încruntat şi scrutează adesea nemărginirea apelor, ca şi cum ar încerca să desluşească ceva pe întuneric. Faţa nerasă şi arsă de soare îi conturează ochii mici, mijiţi, albaştri ca marea după răsărit, şi nişte buze arse şi crăpate de atâtea ori încât parcă sunt redesenate stâlcit pe chipul lui sălbatic. A muncit patru ani în Germania, în construcţii, pentru că din pescuit nu mai poate trăi. „În ţara asta nu e rost de viaţă bună”, spune amar bărbatul.
A pescuit de când se ştie şi a cotrobăit prin adâncurile deltei, dar pentru a supravieţui a trebuit să lase năvoadele şi să-şi ia lumea în cap. S-a întors printre apele lui, dar gândul de ducă nu i-a ieşit din cap.

Lucrează vâslaş pentru turişti şi mai face şi pe ghidul turistic printre bălăriile de pe canal. Ştie toate buruienile şi îi distrează pe orăşenii sclifosiţi cu giumbuşlucuri de barcagiu şi secrete ale apelor. La mal, Jan e un ţăran simplu, cu ţigara între degete, pe valurile legănate ale canalului, Jan este parcă sufletul adâncului, spiritul cherhanalelor abandonate şi al insuliţelor solitare ce se îneacă în apus, seară de seară.

Noroc că potopul nu ştie a urca-n pod!

Pe coana Anişoara, preacinstită şi cucernică muma de preot, a păzit-o Dumnezeu de usturimea furiei sale, revărsate anul trecut cam pe vremea asta peste calicul târg al Dorohoiului. I-a rămas în picioare căsuţa cârpită şi pitrocită de vremuri, ani şi stăpâni. Când bicisnica apă a Buhaiului şi-a umflat bojogii şi a măturat toate poalele târgului, făcând una cu pământul casele plămădite din lut, balegă şi paie ale păcătoşilor, coana Anişoara a scos bocind şi jelind lucruşoarele pe gard, le-a uscat, a mai pus un rând de tencuiala şi-a-nnoit spoaiala pereţilor casei de barne, ce, în ciuda vecinilor prăpădiţi în balele malului, a rămas ţeapănă, în picioare.

Bucuroasă şi cuvioasa nevoie mare că năpasta n-a împrăştiat-o şi pe ea cu tot cu acoperiş, coana Anişoara, care de când este mumă de preot nu se mai spurcă nici cu omu' ei, Gheorghiţă, a bătut mătănii la drumul mare şi-a mulţumit Cerului şi Bunului că i-a cruţat avutul ei chivernisit şi-ndopat în căsuţa veche şi pitica de bârne. "De bună seamă că Dumnezeu le vede pe toate! Vedeţi ce-nseamnă credinţa-n Dumnezeu?", propovăduia atunci coniţa, pătrunsă de evlavie, pe strada mânjită pân'la baiere de mizerie, mâzgă, boarfe, scaune, linguri şi cioburi de castroane aduse de şuvoi, cine ştie din a cui agoniseală rupte.

A trecut de-atunci un an aproape pe muchie. Nenorocitii lăsaţi doar cu bulendrele de pe ei şi-au încropit în vremea asta un alt acoperiş, cu chiu, cu vai, mai mic, dar mai trainic. Şi-au luat o alta masă, alte linguri şi, într-un fel, o alta viaţă. Au învăţat, chiar dacă erau bătrâni şi hârsiţi, sau tineri necopţi, că nimic din ce ia chiar si apa, nu este pierdut de tot. La vârste la care anii li s-au aşezat nins pe capete, unii au priceput că sunt încă într-atât de tineri, cât s-o ia de la capăt. Altul. Cu greu, cu vaiete, cu bocete, cu strigate disperate şi alte chinuri şi gânduri negre, au reuşit şi ăi mai tineri, şi ăi mai întrecuţi cu timpul să usuce apa şi să şteargă mâlul puturos din sufletele lor încercate.

În ăst răstimp, coana Anişoara şi-a văzut de grădină, de căsuţă, de biserică şi de Gheorghiţă, pe care l-a pus neîndoielnic la muncă să nu dea Scaraoţchi-n el cu lene.

Adânc pătrunsă de spaima apelor învolburate anul trcut, şi şi mai şi de avertismentele de cod galben, roşu şi-n toate culorile, anunţate alarmist de televizionişti, coana Anişoara s-a gândit acum că paza bună face mai mult decât chiar nădejdea bunului Dumnezeu. De două zile-ncoace, de când fierb televizoarele de coduri care hidrologice, care de ploi şi vijelii, cuncernica femeie îşi îndeasă harpagonic agoniseala în saci pe care-i leagă bine la gură şi-i urcă-n podul bojdeucii de bârne, la bun adăpost, asteptând să vină potopul. C-o veni, că n-o mai veni învolburată de pe coastele Pădurenilor apa Buhaiului, coana Anişoara, chiar de-o rămâne fără bujda, şi-a pus cotrenţele la adăpost...

Nebunii din burta Dămăroaiei

De la Piaţa Romană până la Unitatea de Pompieri din Dămăroaia face fix 40 de minute, în zilele bune când e sprintenă ca o tinereţe ce aleargă hăhăind desculţ printr-un Bucureşti zâmbitor. În cele în care strada este sufocată şi tuşeşte din greu, face mai bine de-o oră. E ca o hârcă ştirbă şi greoaie ce se sprijină în baston din metru în metru.

În fiecare după-amiază, cam pe la 4.30 – 5.00, îmi dau întâlnire cu maşina 331 la Televiziune. Uneori este grăbită şi mă agaţă repede de pe trotuarul înghesuit de la Charles de Gaulle, alteori mă lasă să o aştept însetată, să-mi frământ nervii ca o amoreză bănuitoare. Când în sfârşit vine, o iau la braţ ca pe o veche prietenă, şi încep să o storc de poveşti.

„Asta e, până o să avem maşină mică, trebuie să suportăm RATB-ul!”, rosteşte către mine o voce ageră de fată din stânga mea, într-o miercuri după-amiază, din martie. Aglomeraţia din maşină începe să nu mă mai deranjeze şi fluier dintr-o dată la gânduri să se oprească din alergătură. Pe la Muzeul Satului. Mă uit la ea, la vecina mea de culoar îngust de RATB, micuţă, firavă şi puţin mai „colorată”, gata să o contrazic. Îmi zâmbeşte şi începe să lungească vorba ca şi cum ne-am cunoaşte demult. Îmi cade privirea pe braţul ei întins pe bara portocalie din autobuz. Cicatrici aliniate, una după alta, îi crestau antebraţul. Din spate, un bărbat cu privirea lunecoasă şi faţa transpirată şi la fel de cafenie se uită la mine şi-mi spune desuet: „Mergeţi des cu 331? Mă ofer să vă conduc, mi-am recuperat permisul astăzi”.

Mai încolo…
… două asistente medicale se duc spre serviciu, în tura de noapte, la un centru de bătrâni din Pajura. Şerban, Popeasca sau domnu’ Mihai sunt protagoniştii unui film cu nebuni povestit de cele două femei. Vârsta i-a adus le-a otrăvit minţile bătrânilor din centrul din Pajura. „Într-o noapte mă întreba cine e femeia aia de pe perete, că vine să-l omoare. I-am zis: «Da, domnu’ Mihai, aveţi dreptate, parcă are ceva la spate, un băţ». Ce să-i spun? Nici nu-ţi vine să crezi că a fost un om cu carte la viaţa lui. Şi fi-su ala, care vine cu jipanu’ numai când îşi aduce aminte!”, i se destăinuieşte afectată una dintre ele, celeilalte.

Doi „lipitori” de afişe urcă de la Casa Presei. Îşi trag cu greu angaralele după ei: câte un căruţ plin cu role de hârtie ce urmează să învelească stâlpii din oraş cu spectacole, concerte, circ, şi câţiva saci jegoşi în care au bidinelele şi „smacul” lipicios. Ocupă jumătate din culoar cu bagajele lor. Oricum sunt ocoliţi de ceilalţi călători pentru că sunt murdari şi miros a acreală. Coboară la Izbiceni, locuiesc într-o cămăruţă cu chirie în Dămăroaia. Cu mâinile mânjite butonează telefoane de ultimă generaţie la care eu tânjesc de multă vreme, dar salariul meu urlă de fiecare dată ca din gură de şarpe: „Nuuu!!”.

Controlul…
… urcă rar în 331. Dacă n-a urcat de la Piaţa Presei Libere, pot să răsuflu uşurată când ştiu că mi-a expirat abonamentul, că nu mai vine. De la cele trei staţii de pe Poligrafiei oamenii urcă parca de-al dracului, în ciuda maşinii. Abia dacă mai încape un ac, dar nimeni nu vrea să mai aştepte. Cu doar trei staţii înainte de capăt, 331 îşi deşartă aproape toată „încărcătura”, la Bulevardul Bucureştii Noi, şi pleacă mai departe sprintenă.

Are…
… multe mâini, multe picioare, mulţi ochi şi multe urechi. Maşina 331 a devenit de ceva vreme o prietenă intimă de-ale mele, ne împărtăşim gândurile cele mai ascunse, ne scuturăm câteodată sau ne dăm cu capul de pereţi. Ne mirosim sudorile şi ne călcăm pe bătături. Legătura noastră bolnăvicioasă se termină brusc doar ca să o ia de la capăt a doua zi cu alte istorii de cartier, poveşti de viaţă, triste sau pline de vrie, cu alt Bucureşti, din centru, de la Piaţa Romană nr. 9, până la capătul colbăit al Dămăroaiei.