Iashington strikes again

Saptamana trecuta copiii de la Iasi mi-au aprins din nou dorul. Parca nu ar fi de ajuns ca mai deschid din cand in cand Quarq-ul si mai mazgalesc acolo pe o pagina de hat timp facuta (inca mai stiu shortcut-urile :P), cel mai probabil intr-o duminica, pe ritmuri de Ayo, "down on my knees" sau gentleman sau cu cate o nebunie de ne apuca de la atata stat cu ochii in laptoape (vezi "sogoritele" sau "de trei zile beau"). N-ar fi de ajuns ca atunci cand scriu un text pentru Iasi e cea mai mare incercare pentru mine, de parca n-as fi mazgalit in foile revistei cativa ani la rand.
Au gasit ei de cuviinta sa puna o poza care sa ilustreze focurile unui ultim numar pe care l-am croit noi, vinovatii din imagine, in redactia de la etajul al doilea al casei de Cultura a Studentilor.
Gata, promit ca asta e ultimul dor de acolo. Incep sa devin mai nostalgica decat ma incape firea si nu asta e scopul. Cred ca leacul ideal e o fuga pe la Iasi inainte de Sarbatori - apropo pe 15 se da drumul la lumini (si Iasul bate Bucurestiul la capitolul ornamente de craciun - fotografiile atasate sunt din decembrie anul trecut, din fata Palatului Roznovanu - SAC!) - si o intalnire de gasca, cat mai completa posibil.
Si am mai dat si peste insemnarile bunului amic Bote, evident tot de la Iasi, care mi-a facut o surpriza placuta cu felul in care scrie. (nu ca n-as fi stiut ca scrie bine, dar nu a profitat mai mult cand a avut ocazia).
Concluzia este si de data asta aceeasi: mi-e dor de Iasi. Si nu pentru ca mi-am petrecut o buna bucata de vreme sub parfumul teilor din Copou sau la umbra artarilor din Fundatie, ci pentru ca e Iasi.

Cei mai dragi

In ultima vreme imi amintesc tot mai des de anii de facultate si de oamenii care mi-au marcat bucata asta de vreme. Si inca nu a trecut mult de cand am incheiat socotelile cu cei patru ani de zburataceala. Imi aduc aminte de acea perioada in care nu am indraznit ever sa ma trezesc la 7 ca sa ajung la un seminar de la 8, cand m-am jucat de-a orice exista in lumea asta. Imi amintesc ca berea era cea mai buna in Belfast, dar numai dupa ora 12 noaptea. Cele mai tari sumare se faceau duminica, spre dimineata, in Belfast.
Am plans, am ras, am mancat, am impartit totul, ca sapte frati patati, am dormit in gari, am fugarit Copoul descult dimineata la 7, am zacut mahmuri de la 8 la 11 in banca la examenul de curente filosofice din anul 4; am copiat cu nerusinare la examen la istorie si am avut emotiile restantei pacatoase la etica si deontologie. Dupa toate astea stiu ca nu o sa suport niciodata bach ca sonerie la telefon si nici muncitorii care tund iarba de sub terasa de la Balena, cu nesimtire, in diminetile cu soare de mai. Prietenii stiu de ce.
Cannabisul poate spune si el cateva, dar mai putine, poate doar cateva meciuri, dar mai multe despre Ioana.
Sunt o gramada de lucruri si oameni care acum imi lipsesc si pe care nu o sa-i pot inlocui vreodata. Chefurile cele mai tari erau in redactie, cu palinca lui Catalin sau cu ginul pe sub masa la Class, dupa licenta. Decarii stiu de ce.
Masa ovala din redactie poate marturisi mirosul pachetului de acasa de duminica dupa amiaza, desfacut pe printuri de corectura, poate marturisi rasetele infundate sau nebunesti ale noastre, glumele proaste sau reusite, poate marturisi nervii unui titlu care nu iese din prima sau ai unui text rescris si chinuit. Poate marturisi emotiile de miercuri seara sau studiul in echipa inainte de examene, in sesiune, precum si emotiile fituicilor la drept din anul 3. Tot ea, masa ovala - "stim noi cine" - , a fost martora stoarcerii creierilor nostri in ultimele zile pana la licenta.
Apoi mai e camera 49 din C5. Si mai ales de acolo pot depune marturii acuzatoare Milka (anul 3) si Masteranda (anul 4), fete linistite de pension, stresate de cheful nostru la miez de noapte. Pe covorul persan de pe hol, din fata usii 49 am descoperit ca urcatul Copoului in "durligi" la ora 2 noaptea, dupa un pet de bere, nu e chiar atat de palpitant. E frig. Mi-e dor si de doamna Ana, administratoarea care intra pas-pas in camera, de ne gadilea la talpi si ne trezea la amiaza. "mai fetelor, cat mai tineti pisica asta?", tot intreba ea cand ajungea la noi, iar bietul Vasilica, motanul caminist, cu pricina, se invatase cu fetele in pantaloni scurti pe hol, se invatase cu papa-bun si mai ales cu pupatul si dormitul in patul fetelor.

Ca sa rezum: mi-e dor de toate lucrurile astea cu care nu o sa mai dau nas in nas niciodata.

Ca sa vezi, chiar exista!

In seara asta am realizat un lucru pe care nu credeam neam ca o sa-l realizez in Bucuresti. Mai degraba imi era gandul la Iasi, locul care mi-a oferit toate evenimentele frumoase din viata mea.
Lucurile se prezinta simplu, desi eu sunt putin cam fermecata de existenta lor. Sunt lucruri in viata asta de pamnatean bine legat de glodul de sub picioare, ca mine, care au nevoie de dovezi palpabile ca sa creada ca ceva EXISTA. Trebuie sa ne uitam in ochii glaciali ai mortii ca sa o credem pe cuvant de cotoroanta ca exista, trebuie sa topaim pe genunchii lui Mos Craciun ca fim convinsi ca el aduce darurile pe 24 decembrie. Trebuie sa vedem dragostea cu ochii nostri ca sa credem ca exista cu adevarat.
S-o luam catinel.
Asadar, IPOTEZA: "Dragostea este rezultatul unor reactii chimice in organismul uman care induc stari fizice de euforie asupra corpului omenesc si totodata asa-zise sentimente create si implementate de subconstient si de vreo doua din nevoile (sexul si securitatea) din Piramida lui Maslow. Dragostea este o caracteristica a oamenilor slabi care nu au un control si o constiinta de sine raportate la univers". Asta era definitia si perceptia pe care pe care o dadeam eu, in inconstienta si superficialul meu.
CONTRA-DEMONSTRATIE: Asta seara i-am cunoscut pe Alexandra si pe Alec. Ei mi-au demonstrat in doar jumatate de ora, cat am luat masa impreuna si am povestit de unele si altele (o sa va spun mai incolo), ceea ce eu nu am putut intelege nici in diminetile de primavara alaturi de Stefan pe balconul cabanutei din Bucium, scrutand Iasul prin ceata, nici in noptile si rasariturile de pe plaja din Costinesti, alaturi de Ionut, nici in serile dulci prin Copou cu toamna in spate, cuibarita in poalele lui Lucian si nici macar din muzica plina de caldura a lui Cosmin. Am ramas precum vitica de prasila la poarta noua cand am vazut cat de simplu e. Oamenii astia doi nu au nevoie de explicatii. El o tachineaza cu blandete, ea se cuibareste la pieptul lui sarutandu-i bratul. Ea pare facuta sa povesteasca despre el, iar el pare facut ca s-o priveasca si sa nu o piarda niciodata de mana. Iubirea lor nu se teme sa zambeasca, iubirea lor nu se teme sa fiinteze, sa creeze valuri calde in frigul din exterior, asemeni valurilor calme si nabadaioase de zenit.
S-au cunoscut boem in Club A, acum aproape 4 ani. Ea, 18 ani, venita in Bucuresti, cu un alt el. EL a invitat-o la dans "Dansezi?, Nu. Nici eu, dar asta e o ocazie speciala". S-au pierdut unul de altul "pentru a-i da ei ragaz sa mai creasca, sa invete mai multe lucruri si sa se faca mai sanatoasa pentru el", explica Alexandra. S-au regasit peste ani, timp in care ea il vedea si-l cauta peste tot. Acum ii leaga acea dragoste despre care eu nu credeam ca exista, ii leaga cu inca un nod peste cele 77 de milioane de noduri, muzica lor. Sunt exprimarea palpabila a sentimentului pe care il persiflam eu.
CONCLUZIA: DRAGOSTEA EXISTA!!!!!
Oamenii astia m-au facut sa realizez ca in aproape 24 de ani am facut umbra pamantului de pomana.

PS. Iata cine sunt Alexandra si Alec www.myspace.com/alexandraalec