e o rana...

... in scandura usii la care am batut si n-a raspuns nimeni. Deschideti usa cu grija sa nu loviti rana cu cheia. O.P.

Revoluţionarii fără revoluţie sau cum au spoliat revoluţionarii Ziua lui Eminescu

Regia trista din ultimele zile îmi readuce în memorie pasaje citite sau povestite din Revoluţia din 1989.
Eram un boţ de om pe vremea aceea şi nu-mi amintesc decât nişte frânturi dezlânate. N-am trăit perioada comunismului, nu am simţit ce au suferit milioane de români şi de aceea n-am dreptul să judec. Dar am citit despre asta, am cunoscut oameni care au fost la Baricade, oameni care fost la Jilava, care au luat bastoane la metrou la Universitate. Oameni care s-au crezut Prometei după 22 în alte oraşe din România. Părinţi care au rămas cu inima şchioapă după ce le-au murit copiii. Copii care au rămas orfani. Acum 20 de ani părinţii noştri au luptat pentru libertate.

Ce se întâmplă acum, de au îngălbenit ecranele televiziunilor, nu mi se pare decât o regie proastă, absurdă, o copie prea falsă a momentului 89. Prea falsă pentru că de data asta îi lipseşe idealul. Personaje fără cauză, fără noimă, fără rost au ieşit în faţă să reclame Legea Sănătăţii, pe care nici măcar n-au citit-o, au ieşit să apere SMURD-ul, despre care nu ştiu mare lucru decât că sunt "ăia care vin la accidente", sărăcia şi pensiile mici.  Probabil că sunt aceiaşi oameni care în iunie 2010 au făcut dansul pinguinului în faţa Guvernului, care au venit cu măscări şi poezii penibile. Probabil sunt aceiaşi care au umplut terasele de pe Titulescu în iunie 2010.

Mi-e ruşine de românii care au ieşit în stradă fluturând steagul găurit. Mi-e silă de caţele care dezbat aprins subiectul la televizor invocând atitudinile miliţieneşti ale jandarmilor. Mi-e silă de politicienii Opoziţiei care explică cu lux de amănunte motivele pentru care au ieşit oamenii în stradă: sărăcia şi lipsa locurilor de muncă. Un tânăr ferchezuit, niţel mai bronzat (fără niciun gând de discriminare sau rasism) cu freza gelata şi cu clonţu' mare, invitat într-un studio de televiziune să explice el cum a fost bătut de jandarmi, susţinea sus şi tare că el vrea un loc de muncă. Mă întreb de ce nu a găsit până acum un loc de muncă, părea un tânăr voinic, vrednic şi bun de orice treaba.

Imaginile năucitoare din seara de 14 (fix la 22 de ani după Mineriadele din ianuarie) arătau  câţiva băieţi entuziasmaţi, suporteri ai echipelor de fotbal, da, aceia care rup tramvaiele după meciuri, aceia care distrug stadioanele, dau fumigene şi sparg capetele oamenilor cu sticle de bere. Şi da, aceia care peste 20 de ani vor spune celor care se nasc acum că ei sunt revoluţionari, care vor ieşi în stradă şi peste 20 de ani să-şi ceară indemnizaţia de revoluţionar.

O doamnă care bocea de sărea cămaşa de pe ea, totodată şi cerceii masivi de aur din urechi, spunea că are 32 de ani de muncă (asta la cel mult cei 45 pe care îi arăta) şi doar 300 de lei pensie. Nu e vina ei. Alături, un domn cu pălărie şi cu mustăţile mari întinse pe obraji susţinea că este revoluţionar din 89 şi că acum este hotărât să-l dea jos pe Băsescu, în timp ce izbea cu bastonul de caldarâmul din faţa Teatrului Naţioanal. Nu e vina lui.

În tot acest timp, când oamenii cred că fac o a doua revoluţie în Piaţa Universităţii, politicienii îşi freacă mâinile gândind bălos la ciolanul Puterii care prinde contur, iar preşedintele transmite un mesaj de Ziua Culturii Naţionale, ziua poetului naţional, Mihai Eminescu: "Trebuie să investim în educaţie".

Din noianul de proteste şi de breichiniuzuri revoluţionare, a mai scăpat o ştire: H&M a anunţat că va deschide anul acesta încă 11 magazine în România. Ironic, nu?

Luminarile de Hanuka s-au stins la Dorohoi

Documentele istorice mentioneaza existenta evreilor in Dorohoi inca de la 1475. Comertul si mestesugurile in tirg erau intretinute de atelierele si pravaliile evreisti. Mai tirziu, consecintele Pacii de la Adrianopol i-au incurajat pe evrei sa se aseze in aceasta zona. Pe de o parte, stabilindu-se aici, ei scapau de persecutiile din Rusia, Polonia sau Slovacia, iar pe de alta parte, fanariotii moldoveni aveau nevoie de contribuabili la visteria statului. Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, dintre cei 14 mii de locuitori ai Dorohoiului 10 mii erau evrei. Atunci orasul colcaia de viata, strazile erau sufocate cu magazinase si sinagogi. Acum toata civilizatia lor se prabuseste inghitita de trecerea timpului si timpurilor.

Aripi frinte

Toamna a cazut ca o pacoste, cu toate daravelile si naravurile ei in pustiul tirg al Dorohoiului. Pasesc apasat pe caldarimul plin de gropi si noroi, iar vinticelul iute imi patrunde ca un vierme in madulare. Centrul orasului, de unde rasareau odata pravaliile si locuintele evreiesti, sta sa se darime. Caramizile dezgolite de tencuiala rinjesc dintre gramezile de gunoi, si inca mai povestesc pe o limba numai de ele stiuta despre vremurile cind negustorii evrei iti zimbeau de dupa tejghea vinzind acadele de zahar ars copiilor. Si poate despre vremurile cind treceau cotiugile ce transportau cofele cu apa vinduta pe un banut, pe cind nu exista canalizare in oras. Dintre ruine invie o civilizatie care mai respira acum doar din treizeci si noua de piepturi. Suflarea lor inca se simte greoaie si plina de nostalgia trecutului pe ulitele tirgului.

Daca asculti atent, inca se mai aud in oras ultimele vibratii ale rugaciunii de pomenire a mortilor, rostita cu ocazia comemorarii a 66 de ani de la Holocaust.

Glasul grav al oficiantului de cult stirneste cite o lacrima in ochii celor prezenti in cimitir. Fiecare a avut rude care au suferit de pe urma persecutiilor. Stau toti cu capetele plecate ascultind ecoul rugaciunii rostite in ebraica: „Adu-ti aminte, Doamne, de sufletul mamei mele care s-a dusin odihna ei,in meritul ce o fac spre vecinica-i pomenire...”

Doar pietrele tombale au ramas nemiscate, una linga alta, solemne si tacute. Unele de marmura neagra, altele de piatra simpla innegrita de ploi si acoperita de paturi verzi-galbui de muschi, toate ascund, invelite in giulgiu, osemintele negustorilor, breslasilor si intelectualilor evrei si chiar ale victimelor Holocaustului. Aproape patru mii de morminte deseneaza o lume inghitita de o istorie de 120 de ani ce se incapatineaza sa existe.

Zvicnirile unui destin

Comunitatea evreiasca din Dorohoi numara in secolul trecut mai bine de zece mii de persoane. Acum au mai ramas doar treizeci si noua, peste care au trecut deja decenii. Restul au plecat fie in Tara Sfinta, fie in lumea de dincolo. Fostii breslasi evrei si-au inchis acum atelierele si au lasat loc dughenelor si consignatiilor ieftine aparute dupa Revolutie ca ciupercile dupa ploaie.

Isidor Iancu invioreaza si acum putina viata evreiasca din tirg. In fiecare zi, in afara de simbata, este la sediul comunitatii, inconjurat de citiva aghiotanti, preocupat de problemele evreilor, dar si de cele ale crestinilor. Tot el oficiaza si slujbele religioase, de doua ori pe saptamina, vinerea si simbata. Nu este rabin, dar „pentru ca au ramas tot mai putini evrei, eu fiind presedintele comunitatii, sint si oficiant de cult. Sint chemat si in tara, de exemplu saptamina trecuta am fost in Ardeal.”, spune domnul Isidor cu o urma de regret in glas, cautindu-si prin geanta o veche rugaciune evreiasca. Are saptezeci de ani si locuieste impreuna cu sotia lui, Mariuta, si motanul Bobita „aproape de-o virsta cu dumneata, domnisoara”, spune Isidor in timp ce se uita cu coada ochiului la gramada de blana alba ce toarce linga el, apoi striga spre sotia sa ce disparuse in bucatarie: „Mariuta, vino sa-l vezi pe Bobita al nostru in poza! Ne-a pozat domnisoara!”

Nu are copii, dar de aproape cincisprezece ani pisica le umple golul din viata si din casa. Nu a avut la cine sa plece in Israel si nici n-ar fi vrut. Toata viata a predat limba romana si din ianuarie 2006 este presedintele comunitatii evreiesti din Dorohoi. In tinerete a fost instructor de dansuri populare la scoala din Braiesti. „Si acum ma intilnesc cu oameni de acolo si imi spun ca nu se mai face nimic. Ce sa fac? Eu cind am facut asta, am facut-o din pasiune, acum daca nu este o motivatie financiara...”

Persecutiile Holocaustului nu l-au ocolit. „Aveam patru ani cind am fost deportat la Bug, impreuna cu mama mea. Hrana de baza erau cojile de cartofi, locuiam cite patruzeci-patruzeci si cinci de persoane in grajduri dezafectate, magazii ale scolilor, fara un dram de foc iarna, fara nici un fel de asternut... noi am supravietuit. Tata a fost concentrat pe un santier de munca, dar a fos impuscat dupa trei saptamini in drum spre Botosani.”

 Isi pierde degetele in servetelul asezat meticulos de doamna Mariuta pe farfuriuta de la cafea si revine asupra dramelor celorlalti. „Aproape 99% din evreii din oras au fost dusi la Bug. Restul au fost obligati sa poarte steaua galbena. Atunci s-au pierdut peste trei mii, iar din cei care s-au intors, citeva sute au plecat in Israel.”

Dincolo de oglinda

„Jidanii”, cum le spunea majoritatea populatiei, erau oameni respectati in oras, aveau un statut privilegiat si faceau parte din lumea buna. Cine avea prieteni evrei era considerat om de vaza.

Georgel Burlacu a condus o echipa de 18 evrei intr-un atelier de croitorie: „erau niste oameni deosebiti, foarte buni meseriasi. Au fost oameni de prestigiu in orasul asta, au ridicat prestigiul orasului, ei ca oameni”. Participa la slujbele religioase evreiesti, si trecea drept unul de-al lor. Sotia domnului Burlacu, Anisoara, isi aminteste de evrei ca de cei mai buni prieteni pe care i-a avut: „Eu m-am casatorit de foarte tinara si am invatat sa gatesc si multe alte treburi de gospodarie de la femeile evreuce. Cind a plecat fiul meu in armata, era un brutar, chiar Pitaru ii spunea, care i-a pregatit fiului meu tot felul de colacei si niste prajiturele de-ale lor care se numeau Kihola.”

In timp ce vorbeste despre culoarea pe care o dadeau evreii orasului, doamna Anisoara simte emotia unui trecut care nu mai poate fi recuperat. Arata locurile unde ei isi aveau pravaliile, cizmariile, croitoriile, de parca si acum ar mai fi fost acolo numai ca nu se pot vedea din cauza prafului asternut odata cu plecarea lor: „Erau cei mai buni cizmari, croitori si vindeau cea mai buna inghetata, calupuri intregi de inghetata, cu toate aromele.”

Copilaria unui netrebnic

Dintre cele 29 de sinagogi cite existau in Dorohoi inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, acum au mai ramas doar doua. Dintre acestea una este ferecata, napadita de buruieni si uitata, undeva in Piata Wasserman, iar cealalta inca gazduieste in fiecare vineri seara si simbata rugaciunile celor 39 de evrei. Se aduna toti sa inalte cintece catre Adonai.

„Simbata nu avem voie nici macar sa raspundem la telefon. Dar e absurd. Daca lui Bobita al meu ii este foame, eu ce fac, nu ii dau motanului de mincare? Nici in cimitir nu avem voie sa intram, pentru ca si mortii trebuie sa se odihneasca.” povesteste Isodor Iancu despre Sabbat, ridicind usor vocea. In seara asta va oficia o slujba speciala.

Vor avea oaspeti importanti la sinagoga, tocmai din Austria. Dar nu e prima data. Citeva companii producatoare de filme de la Hollywood au vizitat comunitatea evreiasca de la Dorohoi in primavara asta. „Au filmat doua zile. Voiau doar sa vada arhitectura locuintelor din centrul orasului, ii interesa cum aratau dughenele, inghesuite una linga alta, cu locuintele deasupra. Le-am recomandat sa filmeze chiar si casa unde s-a nascut scriitoul Ion Calugaru.”

Locuinta din care s-a ivit in paginile literaturii romanesti avangardistul Strul Leiba Croitoru (Ion Calugaru) exista si acum, insalubra si neingrijita, ironic asezata pe strada Progresului. Nu este considerata casa memoriala.

***

Cele sase constructii din centrul tirgului, foste perle ale arhitecturii evreiesti,  isi ridica triste coltii printre masini si trecatori nepasatori. Nimic nu mai aminteste de forfota care in urma cu aproape un secol anima tirgul, balcoanele impodobite cu flori si perdele de catifea de dupa care se auzea cite un „Imediat cobor!”, grabit si amabil, cind vreun client intirziat avea nevoie de un calup de sapun sau de un cot de pinza adusa din strainataturi. Cei mai batrini stiu ca odata acolo se inghesuiau pravaliile si atelierele evreilor, dar cei tineri nu au decit imaginea tiganilor care, pina nu demult traiau printre darimaturi. Anul acesta inca vor arde luminarile de Hanuka in praguri si la ferestre, dar pe strazi nu se mai simte mirosul imbietor de sufganiot su sau latkes, ce altadata inmuia gerul aprig de decembrie...

Titirezul istoriei inca se mai invirte cintind „nes gadol saia sam” (O minune s-a petrecut acolo)...

Centrul evreiesc va deveni Centrul Cultural „George Enescu”

Situatia celor sase case din centrul orasului a ramas inca incerta. La inceputul anului 2006, au fost mutati romii care se adapostisera acolo dupa Revolutie, iar acum ruinele pustii au ramas doar ultimele pulsatii ale unui trecut. Probabil ca dincolo de imaginea dezolanta care se vede, viata evreiasca inca se desfasoara in ordinea ei normala. In curind, insa vor fi darimate, vor disparea cu totul.

Primaria municipiului a obtinut aprobare pentru a le demola. O comisie de expertiza de la Facultatea de Constructii din Iasi a constatat ca aceste cladiri nu mai pot fi restaurate. Visul comunitatii evreiesti de a le transforma intr-un muzeu nu mai poate fi realizat. „Noi vrem sa pastram vechiul Dorohoi, dar nu cred ca merita. Nu cred ca este atit de important. De indata ce se vor obtine fonduri, cele sase imobile vor fi demolate, iar in locul lor va fi construit Centrul Cultural George Enescu”, a declarat Gabriela Balan, refrent urbanistic de la Primaria Municipiului Dorohoi. Doar trei imobile au fost expropriate, adica urmasii proprietarilor care sint in Israel vor primi despagubiri in urma evaluarilor, iar cele nerevendicate au trecut in proprietatea Primariei.

Oana Balan

Octombrie 2006, Opinia Studenteasca
*Text nominalizat la Premiile Clubului Roman de Presa, Sectiunea Reportaj-Ancheta, 2007

Munca-i iubeşte pe proşti

El şi ea. La colţ de stradă în Dămăroaia. El, cu faţa brăzdată de griji, muncă şi nevoi. Ea, cu un copil încotoşmănat de mână.
El: "Nu găsesc de muncă. Tu-i mama ei de muncă!"
Ea: "Nu ştii că munca-i iubeşte pe proşti?"

Pricolicii deltei. Jan

Viaţa în deltă este aspră, în tonuri joase şi nuanţe calde. Toate firele de nisip de pe plajă şi de pe uliţele din Sfântu Gheorghe au o veşnicie să se scurgă prin clepsidra zeilor. Marea e nehotărâtă, iar canalele colcăie de mister, vegheate de cherhanale părăsite ce pentru o minte de scriitor ar fi locul ideal unde s-ar consuma o crimă sângeroasă sau poate o poveste tragică de amor.



Jan este omul deltei, aspru şi zeflemitor din fire, care degajă parcă o superioritate primară. Din ochii barcagiului Jan sar scântei. Nu ştie să rezolve ecuaţii şi integrale, poate nu ştie nici unde e Tanzania, dar ştie să vâslească, şi prin apă, şi prin viaţă. Jan este paradigma supravieţuitorului. Cu un chiştoc în colţul gurii şi cu braţele încordate pe vâsle, Jan rezolvă fără prea multă filozofie probleme grave ale ţării, ce le fierb creierii guvernanţilor.


E un fel de Moromete al deltei, care în loc să parlamenteze sfătos în Poiana lui Iocan, are barca lui cu vâsle, în care „încap doar fete frumoase”. Are vreo 35 de ani şi trupul noduros, modelat de muncă, şi un chip cu trăsături dure şi pătrăţoase. Şapca kitschoasă cu inimioare pe care scrie şchiop „Roxy”, lasă afară câţiva cârlionţi şateni, spălăciţi.





Jan se uită la cer încruntat şi scrutează adesea nemărginirea apelor, ca şi cum ar încerca să desluşească ceva pe întuneric. Faţa nerasă şi arsă de soare îi conturează ochii mici, mijiţi, albaştri ca marea după răsărit, şi nişte buze arse şi crăpate de atâtea ori încât parcă sunt redesenate stâlcit pe chipul lui sălbatic. A muncit patru ani în Germania, în construcţii, pentru că din pescuit nu mai poate trăi. „În ţara asta nu e rost de viaţă bună”, spune amar bărbatul.
A pescuit de când se ştie şi a cotrobăit prin adâncurile deltei, dar pentru a supravieţui a trebuit să lase năvoadele şi să-şi ia lumea în cap. S-a întors printre apele lui, dar gândul de ducă nu i-a ieşit din cap.

Lucrează vâslaş pentru turişti şi mai face şi pe ghidul turistic printre bălăriile de pe canal. Ştie toate buruienile şi îi distrează pe orăşenii sclifosiţi cu giumbuşlucuri de barcagiu şi secrete ale apelor. La mal, Jan e un ţăran simplu, cu ţigara între degete, pe valurile legănate ale canalului, Jan este parcă sufletul adâncului, spiritul cherhanalelor abandonate şi al insuliţelor solitare ce se îneacă în apus, seară de seară.

Noroc că potopul nu ştie a urca-n pod!

Pe coana Anişoara, preacinstită şi cucernică muma de preot, a păzit-o Dumnezeu de usturimea furiei sale, revărsate anul trecut cam pe vremea asta peste calicul târg al Dorohoiului. I-a rămas în picioare căsuţa cârpită şi pitrocită de vremuri, ani şi stăpâni. Când bicisnica apă a Buhaiului şi-a umflat bojogii şi a măturat toate poalele târgului, făcând una cu pământul casele plămădite din lut, balegă şi paie ale păcătoşilor, coana Anişoara a scos bocind şi jelind lucruşoarele pe gard, le-a uscat, a mai pus un rând de tencuiala şi-a-nnoit spoaiala pereţilor casei de barne, ce, în ciuda vecinilor prăpădiţi în balele malului, a rămas ţeapănă, în picioare.

Bucuroasă şi cuvioasa nevoie mare că năpasta n-a împrăştiat-o şi pe ea cu tot cu acoperiş, coana Anişoara, care de când este mumă de preot nu se mai spurcă nici cu omu' ei, Gheorghiţă, a bătut mătănii la drumul mare şi-a mulţumit Cerului şi Bunului că i-a cruţat avutul ei chivernisit şi-ndopat în căsuţa veche şi pitica de bârne. "De bună seamă că Dumnezeu le vede pe toate! Vedeţi ce-nseamnă credinţa-n Dumnezeu?", propovăduia atunci coniţa, pătrunsă de evlavie, pe strada mânjită pân'la baiere de mizerie, mâzgă, boarfe, scaune, linguri şi cioburi de castroane aduse de şuvoi, cine ştie din a cui agoniseală rupte.

A trecut de-atunci un an aproape pe muchie. Nenorocitii lăsaţi doar cu bulendrele de pe ei şi-au încropit în vremea asta un alt acoperiş, cu chiu, cu vai, mai mic, dar mai trainic. Şi-au luat o alta masă, alte linguri şi, într-un fel, o alta viaţă. Au învăţat, chiar dacă erau bătrâni şi hârsiţi, sau tineri necopţi, că nimic din ce ia chiar si apa, nu este pierdut de tot. La vârste la care anii li s-au aşezat nins pe capete, unii au priceput că sunt încă într-atât de tineri, cât s-o ia de la capăt. Altul. Cu greu, cu vaiete, cu bocete, cu strigate disperate şi alte chinuri şi gânduri negre, au reuşit şi ăi mai tineri, şi ăi mai întrecuţi cu timpul să usuce apa şi să şteargă mâlul puturos din sufletele lor încercate.

În ăst răstimp, coana Anişoara şi-a văzut de grădină, de căsuţă, de biserică şi de Gheorghiţă, pe care l-a pus neîndoielnic la muncă să nu dea Scaraoţchi-n el cu lene.

Adânc pătrunsă de spaima apelor învolburate anul trcut, şi şi mai şi de avertismentele de cod galben, roşu şi-n toate culorile, anunţate alarmist de televizionişti, coana Anişoara s-a gândit acum că paza bună face mai mult decât chiar nădejdea bunului Dumnezeu. De două zile-ncoace, de când fierb televizoarele de coduri care hidrologice, care de ploi şi vijelii, cuncernica femeie îşi îndeasă harpagonic agoniseala în saci pe care-i leagă bine la gură şi-i urcă-n podul bojdeucii de bârne, la bun adăpost, asteptând să vină potopul. C-o veni, că n-o mai veni învolburată de pe coastele Pădurenilor apa Buhaiului, coana Anişoara, chiar de-o rămâne fără bujda, şi-a pus cotrenţele la adăpost...

Nebunii din burta Dămăroaiei

De la Piaţa Romană până la Unitatea de Pompieri din Dămăroaia face fix 40 de minute, în zilele bune când e sprintenă ca o tinereţe ce aleargă hăhăind desculţ printr-un Bucureşti zâmbitor. În cele în care strada este sufocată şi tuşeşte din greu, face mai bine de-o oră. E ca o hârcă ştirbă şi greoaie ce se sprijină în baston din metru în metru.

În fiecare după-amiază, cam pe la 4.30 – 5.00, îmi dau întâlnire cu maşina 331 la Televiziune. Uneori este grăbită şi mă agaţă repede de pe trotuarul înghesuit de la Charles de Gaulle, alteori mă lasă să o aştept însetată, să-mi frământ nervii ca o amoreză bănuitoare. Când în sfârşit vine, o iau la braţ ca pe o veche prietenă, şi încep să o storc de poveşti.

„Asta e, până o să avem maşină mică, trebuie să suportăm RATB-ul!”, rosteşte către mine o voce ageră de fată din stânga mea, într-o miercuri după-amiază, din martie. Aglomeraţia din maşină începe să nu mă mai deranjeze şi fluier dintr-o dată la gânduri să se oprească din alergătură. Pe la Muzeul Satului. Mă uit la ea, la vecina mea de culoar îngust de RATB, micuţă, firavă şi puţin mai „colorată”, gata să o contrazic. Îmi zâmbeşte şi începe să lungească vorba ca şi cum ne-am cunoaşte demult. Îmi cade privirea pe braţul ei întins pe bara portocalie din autobuz. Cicatrici aliniate, una după alta, îi crestau antebraţul. Din spate, un bărbat cu privirea lunecoasă şi faţa transpirată şi la fel de cafenie se uită la mine şi-mi spune desuet: „Mergeţi des cu 331? Mă ofer să vă conduc, mi-am recuperat permisul astăzi”.

Mai încolo…
… două asistente medicale se duc spre serviciu, în tura de noapte, la un centru de bătrâni din Pajura. Şerban, Popeasca sau domnu’ Mihai sunt protagoniştii unui film cu nebuni povestit de cele două femei. Vârsta i-a adus le-a otrăvit minţile bătrânilor din centrul din Pajura. „Într-o noapte mă întreba cine e femeia aia de pe perete, că vine să-l omoare. I-am zis: «Da, domnu’ Mihai, aveţi dreptate, parcă are ceva la spate, un băţ». Ce să-i spun? Nici nu-ţi vine să crezi că a fost un om cu carte la viaţa lui. Şi fi-su ala, care vine cu jipanu’ numai când îşi aduce aminte!”, i se destăinuieşte afectată una dintre ele, celeilalte.

Doi „lipitori” de afişe urcă de la Casa Presei. Îşi trag cu greu angaralele după ei: câte un căruţ plin cu role de hârtie ce urmează să învelească stâlpii din oraş cu spectacole, concerte, circ, şi câţiva saci jegoşi în care au bidinelele şi „smacul” lipicios. Ocupă jumătate din culoar cu bagajele lor. Oricum sunt ocoliţi de ceilalţi călători pentru că sunt murdari şi miros a acreală. Coboară la Izbiceni, locuiesc într-o cămăruţă cu chirie în Dămăroaia. Cu mâinile mânjite butonează telefoane de ultimă generaţie la care eu tânjesc de multă vreme, dar salariul meu urlă de fiecare dată ca din gură de şarpe: „Nuuu!!”.

Controlul…
… urcă rar în 331. Dacă n-a urcat de la Piaţa Presei Libere, pot să răsuflu uşurată când ştiu că mi-a expirat abonamentul, că nu mai vine. De la cele trei staţii de pe Poligrafiei oamenii urcă parca de-al dracului, în ciuda maşinii. Abia dacă mai încape un ac, dar nimeni nu vrea să mai aştepte. Cu doar trei staţii înainte de capăt, 331 îşi deşartă aproape toată „încărcătura”, la Bulevardul Bucureştii Noi, şi pleacă mai departe sprintenă.

Are…
… multe mâini, multe picioare, mulţi ochi şi multe urechi. Maşina 331 a devenit de ceva vreme o prietenă intimă de-ale mele, ne împărtăşim gândurile cele mai ascunse, ne scuturăm câteodată sau ne dăm cu capul de pereţi. Ne mirosim sudorile şi ne călcăm pe bătături. Legătura noastră bolnăvicioasă se termină brusc doar ca să o ia de la capăt a doua zi cu alte istorii de cartier, poveşti de viaţă, triste sau pline de vrie, cu alt Bucureşti, din centru, de la Piaţa Romană nr. 9, până la capătul colbăit al Dămăroaiei.

Chiar misto :)

Better than words

Cronica unei tragedii la români

Când e vorba de „căpătat”, românul nu se uită de la cine ia, că o fi de la stat, că o fi de la săraci, important este ca para-ndărătul să intre în buzunarul haiducului. Acum vreo cinci luni potopul a înghiţit jumătate de Moldovă, iar oamenii au ieşit de sub nămol cum au putut, după culoarea politică a cârmuitorului de obşte.



Într-o noapte, la sfârşitul lui iunie, vreo 300 de familii din Dorohoi s-au văzut lipite pământului. Averea pe care au adunat-o într-o viaţă, s-a transformat în muşuroaie de lut, plămădite de apele furioase. Au scormonit a doua zi prin balele pârâului şi şi-au scos blidele şi feţele de pernă. Şi-au scos şi amintirile, şi tinereţile pe care şi le-au petrecut adunând nimicuri pe care apoi le-au păstrat ca pe tezaure. S-au spurcat cu preşedintele în vizitele de lucru. Preşedintele a plecat, ei au rămas în mizeria lor şi în zădărnicia făgăduielilor.

Nebunia ajutoarelor

Au scăpat ca prin minune din zoaia pârâului ce le-a spălat averea, şi-au făcut o cruce creştinească şi au pupat pământul că le-a rămas viaţa. Apoi au lâncezit luni de zile printre ruinele fărâmiţate de buldozere şi printre promisiunile autorităţilor de ajutor, blestemându-şi zilele cu care au rămas.





Planurile s-au făcut ca la carte: s-au scos conservele expirate din rezervele de stat şi au fost împărţite gurilor căscate de foame, s-au deblocat fondurile umanitare UE, s-au făcut centre de colectare a ajutoarelor, unde tot românul a adus ce nu-i mai trebuia prin casă: cărţi, caiete, poşete, pantofi cu toc, costume de baie şi ce-au mai găsit prin debara. Tirurile au plecat în direct la televizor către zonele sinistrate. Imaginea tirurilor inscripţionate cu titulaturi pompoase îmi aduce aminte de zilele din anii ’90 când se descărcau tirurile cu ajutoare din Canada. Atunci când am mâncat pentru prima dată batoane „Mars” sau „Milkey Way”, când am avut pentru prima dată culori de ceară şi cărţi de colorat dichisite.

Sfânta Dijmă

Toate ca toate, dar oamenii tot fără case au rămas. S-au adăpostit pe unde au putut. Nici nu le mai mirosea bâhleala apelor. Muştele nu-i mai deranjau. Abia pe la începutul lui septembrie au primit nişte planuri de case. A venit şi doamna Udrea, a săpat la temelii, a făcut poze şi a plecat cu tot cu alaiul de presă. Au ajuns şi materialele de la Guvern, s-a făcut licitaţie pentru firmele executante. Patronii şi-au făcut însă socotelile lor, că doar n-aveau să iasă în pagubă. Era rost de furat şi nu puteau rata ocazia. Oamenilor le-a mai venit inima la loc, numai că din sărăcia nenorociţilor şi-au făcut vile şi baştanii. Constructorii le-au dijmuit materialele sinistraţilor ca să le iasă şi lor o afacere cinstită. Reţeta e simplă: un sac de ciment de la cutare, un palet de BCA-uri de la cutariţă, decontate de Guvern şi vândute de constructor. Păgubitul: tot calicul.

În prag de iarnă, sinistraţii au ajuns la capătul puterilor, păcăliţi de autorităţi şi furaţi de constructori. Cei care au mai avut o brumă de bani şi-au cumpărat materialele ce n-au sosit încă de la Guvern. Alţii dorm şi acum în containere pe dealul Polonicului, cu tot cu odrasle şi bunici. N-am mai auzit nimic despre albia pârâului care ar fi trebuit decolmatată de ani de zile şi astfel s-ar fi evitat nenorocirea atâtor oameni. N-am mai auzit dezbateri aprinse la televizor, n-am mai văzut-o pe Sandra Stoicescu cu cizme de cauciuc aproape plângând în direct, nu l-am mai văzut pe sociologul Marius Pieleanu explicând cum se fac îndiguirile… Domnilor, e timpul să vă luaţi carele şi faceţi un follow-up la subiect!

Primul Interviu cu Mircea Petru

Am invatat

Am invatat, in cei sapte ani de acasa si de la oameni alesi pe care Dumnezeu mi i-a scos in cale, sa nu mint. Orice s-ar intampla sa spun adevarul, indiferent de consecinte. Am invatat ca trebuie sa-mi asum aceste consecinte si ca asumarea face parte din caracterul si integritatea mea. Am invatat ca intre oamenii mari problemele se rezolva cu cartile pe fata, ca trebuie mereu sa ramana un loc de buna ziua, un loc de un zambet si de o amintire placuta. Am invatat ca nu suntem singuri pe lume, ca nu suntem entitati individuale intr-o sticla aruncata pe mare.
Imi plac oamenii cu caracter, oamenii care au coloana vertebrala si care stiu sa spuna lucrurilor pe nume si nu baga capul in nisip atunci cand se afla la rascruce.
Parsivenia este cea mai imunda trasatura pe care o poate avea un om. Si asta vine din lasitatea de a rezolva problemele pe o cale dreapta, corecta si onesta. Le-am invatat degeaba? Parsiveniei i se raspunde tot cu parsivenie sau cu rabdarea de a intoarce celalalt obraz?

Mai am de invatat detasarea, neimplicarea si controlul impulsurilor.

Goliciune

Gand

Mi-as fi dorit sa nu fi uitat sentimentul desertaciunii, sa nu fi uitat intepenirea descoperirii nedescoperitului. N-as fi vrut sa trebuiasca sa le repet de atatea ori, pana sa-si scrijeleasca singure calea, precum apa in roca, lasand urme gaunoase dupa trecerea lor.

”Minciuna este un bulgăre de zăpadă ce devine cu atât mai mare cu cât este rostogolit mai mult” - Martin Luther

Oana, un copil care trebuie să crească

De aproape o lună, Oana Gîdea se agaţă de viaţa ei cu toată puterea care i-a mai rămas, pe un pat de spital din Bucureşti. La doar 16 ani, Oana a fost aruncată în această luptă stupidă de un şofer inconştient, într-o după-amiază de martie. Se întorcea de la şcoală împreună cu alţi colegi. Oana este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Capitală. Traumatism cranio-cerebral sever. Acesta a fost diagnosticul pus de medicii de la Floreasca.
Deşi i-au fost date şanse minime de supravieţuire, Oana a câştigat prima bătălie din războiul pentru viaţa ei. După nouă zile de comă indusă, ea a dat primele semne de revenire, iar acum se chinuieşte să prindă pasul unei vieţi care i-a fost răpită pe nedrept. Pentru că traumele pe care micuţa le-a suferit au fost destul de grave, ea are acum nevoie de recuperare la o clinică din Germania.

Părinţii au reuşit, împreună cu medicii de la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Capitală, să-i facă Oanei o programare la această clinică pentru ca fiica lor să-şi poată relua traiul normal alături de alţi copii de vârsta ei. Costul unei zile de spitalizare ajunge la 300 de euro, iar Oana Gîdea are nevoie de cel puţin trei luni de tratament.

Vise, aspiranţii s-au năruit într-o secundă pentru ea. Timp de şapte ani, Oana a practicat gimnastică ritmică la CSS TRIUMF Bucureşti, însă a abandonat sportul pentru şcoală.





Părinţii, Ion şi Liliana Gîdea, nu au reuşit să strângă toată suma necesară spitalizării în Germania, chiar dacă şi-au pus la bătaie toate economiile de-o viaţă pentru a o salva pe micuţa Oana.

Ajut-o şi tu pe Oana să-şi transforme visele în realitate, ajut-o să-şi îndrume paşii pe o cărare ce o aşteaptă!

CONT Raiffeisen Bank: Gîdea Ion
RO83RZBR
0000060012422077


Pasiunea pentru literatura

Cale de o oră: trascău, pâine şi cafea

Zoaia de afară mi se urcă pe cizme dimineaţă de dimineaţă, până la metrou. Întunericul şi paşii fleoşcăiţi îmi sunt tovarăşi până isprăvesc cărările dintre blocurile din Sălăjan. 6.05 dimineaţa. Stelele se întorc pe partea cealaltă, căscând a jumătatea somnului, iar luna încă îşi pufăie perna, parcă plescăind a lene, precum bebeluşii.

Frigul umed de februarie mi se furişează pe sub palton şi, uşor-uşor parcă şi pe sub blugi. Iuţesc pasul să mă încălzesc şi să ajung mai repede la metrou. O socoteală de 10-15 minute. La chioşcul din staţia lui 102 deja e coadă. Bărbaţi între două vârste, neraşi, cu urechile înfundate într-un fes pe care se văd stropii de zugrăveală, şi cu ciubote de cauciuc pleacă fericiţi în treaba lor. Şi-au cumpărat „apa vie” a lui Făt Frumos din Lacrimă, adică o butelcă verde de bere, la un litru, sau o jumate de Scandic pe care o dosesc lacom sub haină, de-abia după ce îi fac proba, trăgând o duşcă.

După aproape 40 de minute…
… de călătorie picontindă, îmi aranjez gluga pe cap în fereastra metroului şi cobor. Staţia Pipera, cu peronul pe partea dreaptă. Bocancii tropăie pe lângă mine cu râsete grohăitoare. Îi ajung din urmă la chioşc. 6.45 dimineaţa, la metrou Pipera. Buluc la uşile celor două chioşcuri. Mă furişez printre oameni, să-mi iau un sendviş. Aceiaşi muncitori, majoritatea moldoveni, – mi-e drag şi dor să-i ascult vorbind -, în faţa mea la rând. Bere, trascău şi pâine. Pe asta fac bani comercianţii din Pipera în creasta dimineţii. Ies fericiţi cu alcoolul în mână şi se aşază la coada de alături, la cafea. Îi cunoaşte şi precupeaţa, care se întinde la glume cu ei.

Afară se cască o Pipera spurcată cu gropi, noroi şi mizerie prinsă din toamnă sub zăpadă. Tramvaiele trec sporadic, zdrăngănitoare tăind apele ce se scurg din nămeţii de pe trotuar.

Scrisoare de dragoste

Departe mergi iarasi singur si cu inima foarte grea ma despart de tine. N-or sa mai fie saruturi si mangaieri tandre pentru multa vreme, as vrea sa ma ascund la pieptul tau, sa te tin strans in bratele mele, sa te fac sa simti dragostea mea intensa.

Tu esti iubirea vietii mele si despartirea de tine imi chinuie inima cumplit. Adio ingerul meu, sotul inimii mele, imi invidiez florile care te vor insoti.

Te apas strans la sanul meu si-ti sarut partile dulci cu dragoste tandra. Demnezeu sa te inecuvanteze si sa te ocrototeasca, sa te fereasca de tot raul, sa te indrume in siguranta in urmatorul an.

Fie ca El sa iti ofere gloria si pacea statornica si rasplata pentru toate costurile acestui razboi.

Imi apas usor buzele mele de ale tale si incerc sa uit totul - privesc cu drag in ochii tai minunati, ma asez pe pieptul tau minunat si-mi odihnesc capul obosit pe el.
In aceasta diminineata am incercat sa-mi adun curajul si puterea pentru despartirea ce va urma.

Adio scumpul meu, pasarea dragostei,
Huzi al meu, jumatatea mea!

30 decembrie 1915, Tarina Alexandra catre Tarul Nicolae al II-lea.

Music and feelings. Schiller

I feel you



I miss you



I need you



Dancing with my loneliness



Distance



Let me love you

Eu sunt Pisi

Stare de asediu

E in oras! "E la spital", "Ba e la scoala!", "Eu am vazut-o in supermarket si cred ca si la farmacie". In concluzie, e peste tot! O panica indusa se plimba tantosa pe strazile Bucurestiului tarand dupa ea, de o labuta, un monstru de carton ce se mareste pe zi ce trece, ca un bulgare de zapada.
Are o gura mare din care ies amenintator trei colti ingalbeniti. Ochii ii sticlesc si se arunca puhavi in fata oricarui trecator paralizat de spaima. Daca nu ai vazut tandemul cu ochii tai pe strada, trecand pe langa tine, in metrou sau mai rau, daca nu l-ai imbratisat in 102 sau in 32, sigur l-ai vazut la televizor sau in ziare. Voci afectate de gravitatea situatiei, caligrafii apasate au creat holera secolului. Ma gandesc serios sa cumpar o masca speciala si pentru televizorul meu, expus monstrului.
Farmaciile deja au epuizat stocurile de masti, de toate felurile, de unica folosinta, cu filtru sau fara filtru, de plastic sau de carpa. Cred ca deja industria de specialitate adapteaza produsele, pregatind o masca cu ambient floral, de iasomie sau chiar de busuioc pentru habotnicii care asteapta balind deja la usile drogheriilor, panicati si disperati. Doamne fereste sa-i recunoasca monstrul! Isi ascund fata in fulare si au la brau sticluta cu saruri.
Armata de ipohondri, hranita cu samanta de panica aruncata iresponsabil prin televizoare si ziare, a inceput sa asedieze spitalele de boli infectioase. Monstrul e mai destept, nu se arunca la ipohondri, ci pregateste un atentat la siguranta nationala.