Iashington strikes again

Saptamana trecuta copiii de la Iasi mi-au aprins din nou dorul. Parca nu ar fi de ajuns ca mai deschid din cand in cand Quarq-ul si mai mazgalesc acolo pe o pagina de hat timp facuta (inca mai stiu shortcut-urile :P), cel mai probabil intr-o duminica, pe ritmuri de Ayo, "down on my knees" sau gentleman sau cu cate o nebunie de ne apuca de la atata stat cu ochii in laptoape (vezi "sogoritele" sau "de trei zile beau"). N-ar fi de ajuns ca atunci cand scriu un text pentru Iasi e cea mai mare incercare pentru mine, de parca n-as fi mazgalit in foile revistei cativa ani la rand.
Au gasit ei de cuviinta sa puna o poza care sa ilustreze focurile unui ultim numar pe care l-am croit noi, vinovatii din imagine, in redactia de la etajul al doilea al casei de Cultura a Studentilor.
Gata, promit ca asta e ultimul dor de acolo. Incep sa devin mai nostalgica decat ma incape firea si nu asta e scopul. Cred ca leacul ideal e o fuga pe la Iasi inainte de Sarbatori - apropo pe 15 se da drumul la lumini (si Iasul bate Bucurestiul la capitolul ornamente de craciun - fotografiile atasate sunt din decembrie anul trecut, din fata Palatului Roznovanu - SAC!) - si o intalnire de gasca, cat mai completa posibil.
Si am mai dat si peste insemnarile bunului amic Bote, evident tot de la Iasi, care mi-a facut o surpriza placuta cu felul in care scrie. (nu ca n-as fi stiut ca scrie bine, dar nu a profitat mai mult cand a avut ocazia).
Concluzia este si de data asta aceeasi: mi-e dor de Iasi. Si nu pentru ca mi-am petrecut o buna bucata de vreme sub parfumul teilor din Copou sau la umbra artarilor din Fundatie, ci pentru ca e Iasi.

Cei mai dragi

In ultima vreme imi amintesc tot mai des de anii de facultate si de oamenii care mi-au marcat bucata asta de vreme. Si inca nu a trecut mult de cand am incheiat socotelile cu cei patru ani de zburataceala. Imi aduc aminte de acea perioada in care nu am indraznit ever sa ma trezesc la 7 ca sa ajung la un seminar de la 8, cand m-am jucat de-a orice exista in lumea asta. Imi amintesc ca berea era cea mai buna in Belfast, dar numai dupa ora 12 noaptea. Cele mai tari sumare se faceau duminica, spre dimineata, in Belfast.
Am plans, am ras, am mancat, am impartit totul, ca sapte frati patati, am dormit in gari, am fugarit Copoul descult dimineata la 7, am zacut mahmuri de la 8 la 11 in banca la examenul de curente filosofice din anul 4; am copiat cu nerusinare la examen la istorie si am avut emotiile restantei pacatoase la etica si deontologie. Dupa toate astea stiu ca nu o sa suport niciodata bach ca sonerie la telefon si nici muncitorii care tund iarba de sub terasa de la Balena, cu nesimtire, in diminetile cu soare de mai. Prietenii stiu de ce.
Cannabisul poate spune si el cateva, dar mai putine, poate doar cateva meciuri, dar mai multe despre Ioana.
Sunt o gramada de lucruri si oameni care acum imi lipsesc si pe care nu o sa-i pot inlocui vreodata. Chefurile cele mai tari erau in redactie, cu palinca lui Catalin sau cu ginul pe sub masa la Class, dupa licenta. Decarii stiu de ce.
Masa ovala din redactie poate marturisi mirosul pachetului de acasa de duminica dupa amiaza, desfacut pe printuri de corectura, poate marturisi rasetele infundate sau nebunesti ale noastre, glumele proaste sau reusite, poate marturisi nervii unui titlu care nu iese din prima sau ai unui text rescris si chinuit. Poate marturisi emotiile de miercuri seara sau studiul in echipa inainte de examene, in sesiune, precum si emotiile fituicilor la drept din anul 3. Tot ea, masa ovala - "stim noi cine" - , a fost martora stoarcerii creierilor nostri in ultimele zile pana la licenta.
Apoi mai e camera 49 din C5. Si mai ales de acolo pot depune marturii acuzatoare Milka (anul 3) si Masteranda (anul 4), fete linistite de pension, stresate de cheful nostru la miez de noapte. Pe covorul persan de pe hol, din fata usii 49 am descoperit ca urcatul Copoului in "durligi" la ora 2 noaptea, dupa un pet de bere, nu e chiar atat de palpitant. E frig. Mi-e dor si de doamna Ana, administratoarea care intra pas-pas in camera, de ne gadilea la talpi si ne trezea la amiaza. "mai fetelor, cat mai tineti pisica asta?", tot intreba ea cand ajungea la noi, iar bietul Vasilica, motanul caminist, cu pricina, se invatase cu fetele in pantaloni scurti pe hol, se invatase cu papa-bun si mai ales cu pupatul si dormitul in patul fetelor.

Ca sa rezum: mi-e dor de toate lucrurile astea cu care nu o sa mai dau nas in nas niciodata.

Ca sa vezi, chiar exista!

In seara asta am realizat un lucru pe care nu credeam neam ca o sa-l realizez in Bucuresti. Mai degraba imi era gandul la Iasi, locul care mi-a oferit toate evenimentele frumoase din viata mea.
Lucurile se prezinta simplu, desi eu sunt putin cam fermecata de existenta lor. Sunt lucruri in viata asta de pamnatean bine legat de glodul de sub picioare, ca mine, care au nevoie de dovezi palpabile ca sa creada ca ceva EXISTA. Trebuie sa ne uitam in ochii glaciali ai mortii ca sa o credem pe cuvant de cotoroanta ca exista, trebuie sa topaim pe genunchii lui Mos Craciun ca fim convinsi ca el aduce darurile pe 24 decembrie. Trebuie sa vedem dragostea cu ochii nostri ca sa credem ca exista cu adevarat.
S-o luam catinel.
Asadar, IPOTEZA: "Dragostea este rezultatul unor reactii chimice in organismul uman care induc stari fizice de euforie asupra corpului omenesc si totodata asa-zise sentimente create si implementate de subconstient si de vreo doua din nevoile (sexul si securitatea) din Piramida lui Maslow. Dragostea este o caracteristica a oamenilor slabi care nu au un control si o constiinta de sine raportate la univers". Asta era definitia si perceptia pe care pe care o dadeam eu, in inconstienta si superficialul meu.
CONTRA-DEMONSTRATIE: Asta seara i-am cunoscut pe Alexandra si pe Alec. Ei mi-au demonstrat in doar jumatate de ora, cat am luat masa impreuna si am povestit de unele si altele (o sa va spun mai incolo), ceea ce eu nu am putut intelege nici in diminetile de primavara alaturi de Stefan pe balconul cabanutei din Bucium, scrutand Iasul prin ceata, nici in noptile si rasariturile de pe plaja din Costinesti, alaturi de Ionut, nici in serile dulci prin Copou cu toamna in spate, cuibarita in poalele lui Lucian si nici macar din muzica plina de caldura a lui Cosmin. Am ramas precum vitica de prasila la poarta noua cand am vazut cat de simplu e. Oamenii astia doi nu au nevoie de explicatii. El o tachineaza cu blandete, ea se cuibareste la pieptul lui sarutandu-i bratul. Ea pare facuta sa povesteasca despre el, iar el pare facut ca s-o priveasca si sa nu o piarda niciodata de mana. Iubirea lor nu se teme sa zambeasca, iubirea lor nu se teme sa fiinteze, sa creeze valuri calde in frigul din exterior, asemeni valurilor calme si nabadaioase de zenit.
S-au cunoscut boem in Club A, acum aproape 4 ani. Ea, 18 ani, venita in Bucuresti, cu un alt el. EL a invitat-o la dans "Dansezi?, Nu. Nici eu, dar asta e o ocazie speciala". S-au pierdut unul de altul "pentru a-i da ei ragaz sa mai creasca, sa invete mai multe lucruri si sa se faca mai sanatoasa pentru el", explica Alexandra. S-au regasit peste ani, timp in care ea il vedea si-l cauta peste tot. Acum ii leaga acea dragoste despre care eu nu credeam ca exista, ii leaga cu inca un nod peste cele 77 de milioane de noduri, muzica lor. Sunt exprimarea palpabila a sentimentului pe care il persiflam eu.
CONCLUZIA: DRAGOSTEA EXISTA!!!!!
Oamenii astia m-au facut sa realizez ca in aproape 24 de ani am facut umbra pamantului de pomana.

PS. Iata cine sunt Alexandra si Alec www.myspace.com/alexandraalec

Hello, my Love

"The truth is we are much too young".
Thanks, Laura
Pe 23 noiembrie ii puteti vedea la Sala Palatului.

496/1985

Drumul in viata de cele mai multe ori ti-l alegi singur. Important este sa ai pe cineva care sa te sustina cu fiecare decizie pe care o iei, sa te ajute sa treci peste hopurile mai mari si sa te impinga atunci cind nu mai poti pasi. Insa cel mai important este sa ai pe cineva cu care sa impartasesti bucuria ta personala. Oamenii minati de invidie si rautate nu pot intelege sentimentul de impartasi bucuria si cu atit mai putin de a trai bucuria altora.
Este minunat sa nu spui niciodata “te iubesc”, dar sa stie ca asa e, fara explicatii si declaratii inutile; este minunat sa nu ti se spuna niciodata “te iubesc”, dar tu sa stii de nicaieri ca te iubeste.

Crimpei

Venirea unui prunc intr-o familie deja compacta, unde deja nu mai era loc si rabdare de o noua tura de scutece, jucarii si leganat pe picioare, in primavara anului 1985, la 19 ani de la decretul 770, era o problema care aducea o drama de moment si cerea solutii. Neaparat solutii. Daca ar fi stiut ginecologii de tirg, filatoarele, muncitoarele de la ICRAL sau de la OCL ca mai aveau de indurat doar cinci ani pina cind ar fi avut libertatea deplina asupra corpului lor si asupra deciziei maririi familiei, nu ar mai fi incercat atitea solutii, injectii, moase - neveste de preoti sau andrele, ca sa scape de un tinc in casa. Mizeria acelor vremuri a stabatut pina la ultimii ceausei, pina la cei nascuti pe 22 decembrie 1989.
S-a tot discutat de la Florin Iaru si Cristian Mungiu incoace despre drama femeilor din comunism. Povesti triste au ilustrat o epoca. Am putut sa realizez, si eu si citi ca mine, conditiile in care am avut norocul sa vedem lumina zilei. Stim asta din carti, articole de ziare, dispute si filme si poate istorisiri ale parintilor.
Starea Civila m-a botezat: 496, din 1985. De la 1 ianuarie pina la sfirsitul primaverii, populatia tirgului sporise cu 496 de sufletele de pionieri ai patriei. Tirgul avea la vremea aceea in jur de 25 de mii de locuitori, sa scadem copiii, batrinii si tinerii necasatoriti am ajunge la o socoteala de vreo 5000 de familii “fertile”, sa le spunem, care au dat nastere in primele cinci luni ale anului la 496 de copii.
Citi dintre acesti copii s-au nascut cu handicapuri mintale sau locomotorii? Si accidentul de la Cernobil inca nu se intimplase, ca sa avem pe ce da vina. Cite Mame, element esential al cresterii natalitatii tarii, au murit din cauza ceaiurilor si leacurilor miraculoase care te scapa de plod, din cauza sondelor improvizate din andrele, prabusite peste balta de singe dintr-un lighean din baie? Multe, spune mama. Si mai multe au murit mincate de cancer de col uterin.
Asta povesteste mama, eu doar stiu ca am fost 496, iar daca doctorului nu ii era sila de raceala catuselor la incheietura miinii, as fi valorat 300 de lei ca sa nu mai fiu 496.

Bucuria muzicii

Prefata
Atunci cind te tii departe de ceea ce iubesti mai mult in lumea asta, prima data te bucuri de eliberare, apoi reactia secunda, cind deja te-ai plictisit de atita libertate, este aceea de a tinji de dor. Te maninca degetele, te inteapa inima si te fugaresc pasii. Iti musti buzele si gata, nu mai poti rezista, totul in lumea asta se transpune in cuvintele marii iubiri, totul devine parte din lumea ei ametitoare si te lasi dus de virtejul nebunesc pe culmele juisarii. O altfel de juisare, nu una cu rasfringeri carnale, ci aceea de a scrie. Aceea care nu te tradeaza si care iti permite sa-ti dansezi visele din degete, pe tangouri si valsuri, simtind rasuflarea fierbinte a timpului cum iti aluneca prin vene.

***
Bucurestii m-au adoptat pe nesimtie si m-au lasat sloboda o vreme sa ma obisnuiesc incetisor cu metehnele lui, cu muzicile si toanele lui nebune. M-au vrajit cu plimbari lungi cu inima frinta-n doua printr-un Cismigiu ascunzator de taine pacatoase, m-au gonit dupa metroul spre Pipera facindu-mi loc indraznet printre manechinele cu sclipiri in ochi, la fel de grabite ca si mine. Mi-au dat ragaz sa ma indragostesc, apoi sa ma rutinez, mi-au dat ragaz sa ma uit in oglinda fara sa-mi vad obrajii rumeni. M-au grabit insa ca sa-l ingurgitez, pacalidu-ma cu un fular befree by hand made la Green Hours sau cu o esarfa “tabla de sah” garnisita cu ciucuri, pe care sa mi-o incolacesc foarte trendy in jurul gitului. Apoi sa zimbesc strengareste ca pe vremurile cind bataile inimii nu imi permiteau sa ma opresc din zburdat pe Copou.
Zilele trecute am avut parte de cel mai frumos ragaz pe care noul meu prieten, cu aere de gentleman, stilat si elegant, chipurile, indiferent la pasiuni si suferinte, mi l-a oferit. Festivalul de muzica vieneza. Si atit. Bucuria muzicii pe care, un suflet lipsit de privilegiul diapazonului, sa-i zicem, o traduce in imagini si scene din viata lui, intr-un spectacol psihedelic de explozii de lumini si sunete, a fost cea mai mare ispita pe care Bucurestii mi-au pus-o in calea mea mocaita de moldoveanca.
Cu oasele proptite in fata orchestrei Strauss din Viena, eram dusa departe cu gindurile, la brat cu ritmurile viorilor, flautelor, pe mina neastimparata a dirijorului. Singele imi pulsa prin vene si parca dansa nebunul si el, framintindu-mi si rascolindu-mi ginduri si simtiri de multa vreme ascunse sau puse la pastrare. Usor simteam ca ma desprind de lumea adunata ciorchine in juru-mi si ma duc intr-o lume a simtirilor si simturilor, parca vedeam furnici urcindu-mi-se pe coapse, in ritmul alert al oboaelor si viorilor cu arcusul tremurind. Au incetinit si aluneca usor purtate de undele sonore, se infiltreaza in fondul meu intim instalindu-se acolo cu o trompeta indrazneata si navalnica ce-si facu intrarea pe arcusul violocelului strunit nebuneste din bagheta dirijorului. S-au oprit. Doar o parere. Urechea mea nu stia a citi numele partiturilor, ea doar transmitea informatia centrilor nervosi responsabili cu sensibilitatea caracterului meu. Spectacolul muzical s-a transormat intr-o simfonie de pareri, de ginduri, imagini. O palma navalnica mustind in sucul geloziei pe fata iubitului tradator, o vizualizam odata cu tobele hotarite, o alunecare dulce in pacat pe violele delicate, apoi culoriluministelute spectaculoase explodau odata cu revenirea nervoasa pe percutiei. S-a topit totul, din nou, intr-o dulce-calma alunecare a viorii.
Crizantemele mici-maruntele vegheau la buna desfasurare a simfoniei imaginatiei mele, iar vinticelul de septembrie, bun tovaras tomnatic, in cirdasie cu ele imi aducea mireasma dura-amara a lor.
Strengarul bucurestean m-a pacalit sub privirea apriga a lui Enescu, ce mi aducea amintirea castanelor ce incep sa cada pe vremea asta in tirgul ovreiesc din raionul Dorohoi.

***
Post-prefata

Uneori mi-e dor, desi frunzele nu au apucat inca sa se ingalbeneasca, vintul nu s-a iutit mai abitir ca in Baragan, desi tramvaiele nu sint diferite decit la taxare, desi strada e mai larga, desi lumea e mai multa, desi suflul e mai inversunat. Fara punct

ARGUMENT: Si-asa trecu Grigore muntii (Sic gloria mundi transit)

Daca ma intreba cineva acum ceva vreme (cam doua-trei luni) despre treaba asta cu blogurile, as fi ris si as i-as fi dat imediat peste nas: "Eu nu am nevoie de un blog ca sa spun ce am de spus". Probabil ca blogul este un mijloc de lobby personal, in adevarata acceptie a termenului si de PR personal. Fiecare isi creaza aici, in acest spatiu cvasi-virtual, imaginea care considera ca i s-ar potrivi mai bine despre sinele sau intelectual sau morfologic. Asta dintr-un punct de vedere. Din alt punct de vedere e un spatiu unde omul (indiferent de statutul sau social sau economic) se dezbraca de functie, personalitate, credinte, se leapada de Dumnezeu sau nu si spune ce crede cu adevarat sau ce vrea sa creada despre un anumit subiect, care poate fi de interes public sau poate fi adresat un public restrins, de nisa.
Sa fiu sincera deja am un blog, in afara de asta, chinuit ce-i drept, nascut din nevoia unui nou la un seminar din anul al treilea de facultate. Nu sint prea mindra de el (in schimb sint mindra de articolele publicate acolo), nu i-am dat atentie si l-am hranit cu texte deja aparute in Opinia studenteasca.
De ce m-am hotarit sa-mi creez fituica www de fata? Jumate din spirit de turma, un sfert experimental si un sfert pentru linistea spiridusului care se ocupa de multimedia in cortexul meu :P.
Si iaca-asa, bade, am intrat si eu in rind cu lumea, cu fetele si baietii "dastepti" care scriu la blog. Acu ceva vreme era mare lucru sa scrii la ziar, acuma, nene Iancule, e mare realizare sa scrii la blog, sa stea unul de-alde n-are ce face sa-ti citeasca gindurile si parerile personale. Blogul pare sa fi devenit intre timp si o importanta sursa mass media (nu mai merge jurnalistul cu carnetelul si cu "creonul" pe teren, merge cu "clicul" si "gugalul" ), Mereu citesc materiale de presa care citeaza surse neconventionale "a declarat Cutarescu pe blogul sau".
Ca tot sint pe pajistea mea, adica pe www-ul meu, pot sa spun ce vreau, asa ca sa nu se astepte cineva sa citeasca aici texte tematice, pareri docte, emise cu mina la timpla din fata monitorului, despre ce se mai intimpla in tara asta sau in lume. Voi scrie despre ce vrea veveveu meu.